„Cu toţii eram regimente române…”

În mod firesc, partida cu Ungaria nu are cum să ne pună probleme din punct de vedere strict fotbalistic decât dacă vreunul dintre cârlanii lui Piţurcă se va prăvăli prin tranşeele de pe „Arena Naţională” şi va rata jocul cu Finlanda, de marţi.

Cu toate acestea, dincolo de miza întâlnirii şi de contextul general istoric, îmbibat cu dragoste şi cu prietenie ancestrală între cele două ţări şi popoare,  răzbate fiorul unei grele încercări, de ambele părţi: Meciul civilizaţiei.

În ce-i priveşte pe ultraşii maghiari, aceştia au picat examenul bunului simţ şi al educaţiei încă de când au urcat în şaua acceleratului, la Budapesta. Văzând la tv scenele tipice războiului din fosta Yugoslavie a anilor ’90, nu-mi rămâne decât să mă întreb (pamfletariceşte vorbind, că nu-i vorba despre rasism…) „cine dracu’ or fi ţiganii ăia, cu care ne tot compară vecinii noştri din vest”, pentru că, fie vorba între noi, comportamentul hoardei nomade care-şi spune „galerie” şi care ne vizitează azi are mai multă legătură cu infracţionalitatea şi, implicit, cu graţioasa lume penală a bulăului decât cu sportul şi cu susţinerea echipei favorite.

Pentru că refulările naţionaliste au cam trecut, sau cel puţin aşa ar trebui, mai ales când avem de a face cu un adversar pe care-l putem bate şi matoi fiind, e cazul să luăm în serios celălalt meci, despre care vorbeam anterior. Sigur, trăirile naţionaliste îşi au mereu locul pe o arenă sportivă, dar numai în condiţiile în care discutăm despre naţionalismul luminat, propriu identităţii, istoriei şi culturii şi nu de tălâmbeala agresivă tipică potăilor de cartier. La ultimul joc disputat în compania ungurilor am remarcat, întins la „balconul” stadionului de la Bucureşti un banner pe care erau inscripţionate două versuri din celebrul „Un cântec istoric” (zis şi „Treceţi batalioane române Carpaţii”) adaptat de Adrian Păunescu şi de Vasile Şeicaru. „Cu toţii eram regimente române,/ Moldova, Muntenia, Ardeal”, stătea scris pe respectivul banner. Cam asta e ideea şi acum, sau cel puţin aşa ar trebui să fie: aceea a renunţării la grobianism, a uniunii steagurilor, a concordiei între români. Şi nu, nu bat câmpii, nici nu m-am trezit în dimineaţa asta mai moralist decât aş vrea să fiu. Mă irită, însă, că de vreo câţiva ani, românii suferă de singurătate, în contextul „familiei” europene şi de multe ori cei care ne ostracizează au dreptate s-o facă, fie că ne place sau nu să recunoaştem. Azi e momentul să schimbăm ceva, în acest sens. Cu eleganţa şi graţia unui ofiţer dintr-un regiment românesc, din Armata (Regală, evident) care ne-a reîntregit ţara şi care le-a dat unor vecini mai puţin prietenoşi ocazia să ne pomenească în veci.

Hai, România!

Andrei Dicu

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation