Dictatura bunului plac

Circulă în lumea literară, de la ultima plenară a CC – Consiliul de Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de Coroană! – al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul (sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai – cu o ură grea – iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit – cu indiferenţă urîcioasă.

Autorul unui grandios eşec în politica anilor ’90, N. Manolescu îşi manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă Istoriei… dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie. Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras, persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”
Lăsînd deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”! Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR, care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”, se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.
Bunul plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav, e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în parlament, cum încercau – apropo de imunităţi – să facă actualii „aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.
Iar cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR, adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce să ne aşteptăm de la restul corpului?

P.S. Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.
Domnul Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană publică – şi eu la aceasta mă refer – a prăbuşit iluziile mai multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată! Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai rămas din prestigiul profesiunii de scriitor.

Dumitru Ungureanu

http://dumitru-ungureanu.blogspot.ro/

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation