Alexandru Arşinel: „Mi se întâmplă să plâng la câte o dramă“

Celebrul comic rescrie etapele unei vieţi începute „la coada vacii“. Astăzi e fericit. Oamenii îl arată cu degetul pe stradă şi-l strigă „Arşinele!“

Alexandru Arşinel bea ceai dintr-o cană mare. Lângă el, aşezate aproape simetric, de parcă ar încerca să spună ceva despre personajul aflat în centrul lor, sunt trei fotografii: Arşinel cu nepotul, Arşinel copil şi Arşinel deghizat în femeie, în primul său travesti. Ciudată alăturarea asta, ne-am permis să-i spunem, şi domnul Arşinel a fost de acord cu noi. Serios, fără să zâmbească.

De parcă un om s-ar fi născut, apoi s-ar fi jucat hilar de-a bătălia sexelor, pentru ca, la final, să-şi petreacă viaţa în linişte, cu nepoţii, prin nu ştiu ce grădină a unei case de vacanţă. Din nou, Alexandru Arşinel nu ne contrazice. Vorbeşte lent şi grav, fără intonaţie, de parcă, afară, întreaga lume stă să se prăbuşească definitiv. Unde o fi omul ăla haios, de ne făcea să râdem în hohote chiar şi când îşi cobora colţurile gurii? E aici mă, pe scaunul ăsta, din faţa voastră, ne asigură actorul. Doar că a mai obosit şi el. Şi nu mai stă tot timpul să te facă să râzi. Acu’, la bătrâneţe, mai şi meditează. După o vreme, devine şi omu’ mai nostalgic…

„Weekend Adevărul”: Începem imediat, avem nişte probleme tehnice cu reportofonul.

Alexandru Arşinel: Haideţi, copii, că am treabă dup-aia. Trebuie să fug prin ţară să pun mâna pe nişte bani. Şi mai am şi acupunctură, cu un chinez. Ştii cum face? Mă înţeapă cu o mână şi în cealaltă ţine 30 de lei. Ştie că-i dau 100 şi restul şi-l opreşte el.

Gata, a început, de-acuma puteţi vorbi.

Motor!

Ştiu că v-aţi născut în Dolhasca.

Important e că m-am născut pe 4 iunie 1939, deci cam peste două săptămâni fac 73 de ani. S-a adunat într-adevăr o viaţă întreagă, iar amintirile legate de copilărie, de la o vreme, încep să-mi revină mereu. Nu demult chiar obţineam un supliment la pensia pe care o am datorită faptului că am fost plecaţi în refugiu odată cu înaintarea frontului sovietic spre România. M-am născut într-o localitate plasată superb la poalele dealurilor subcarpatice din zona interferenţei între Moldova şi Bucovina, pe malul Siretului şi al Şomuzului, un afluent al Siretului, o apă care vine de undeva de lângă Suceava. Se spune, în poveştile care se transmit oral, că acolo se scălda Ştefan cel Mare. Sunt dealuri împădurite cu brad, cu stejar şi cu unele pâlcuri de mesteceni. M-am născut pe malul căii ferate, casa fiind chiar lângă calea ferată. Tata era ceferist. Mama, născută în Rădăuţi, era de origine germană – bunicii mei erau nemţi – şi stabilită la coada vacii în Dolhasca, adusă de tata de la oraş, din Fălticeni. Spun coada vacii pentru că, la nuntă, bunicul i-a făcut cadou mamei o vacă şi se uita la ea ca la un obiect din altă lume.

A resimţit mama dumneavoastră mutarea de la oraş la ţară?

Mama era un om care se adapta la orice situaţie şi cred că s-a împăcat cu ideea că asta va fi viaţa ei. Mai ales că vaca reprezenta bunăstare, iar, după refugiu, o vacă ne-a scos din foamete, ea reprezentând sursa principală de alimentare a copiilor şi a familiei. Sunt lucruri de care îmi mai aduc aminte, e vorba de începuturi, printre care şi plecarea în 1944, în refugiu, în Ardeal, plecând din faţa trupelor ruseşti care înaintau spre inima Moldovei.

Spuneaţi că în ultima perioadă revin tot mai des amintirile.

Revin pentru că încerci, uşor-uşor, cu sau fără voia ta, să faci un fel de inventar al vieţii când ajungi la o anumită vârstă, cu impactul pe care l-a avut meseria pe care ai ales-o asupra vieţii. Cu întrebările care-ţi vin mereu, „Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut meseria respectivă?”…

Ce v-aţi dorit să faceţi?

Iniţial, eu am făcut o şcoală tehnică de construcţii, pentru că voiam să mă fac inginer-constructor. Sau poate că şi mai devreme, când începusem să descopăr alfabetul – singura carte care ne rămăsese în casă după refugiu era Biblia -, voiam să mă fac preot. Aveam un model de preot mai special, părintele Iosif din Dolhasca, pe care, prin mintea copilului de la ţară, îl priveam exact cu ochii copilului care descoperă lucruri în afara firescului, care te şocau. Mă fascina. Biblia, poveştile din Biblie, pentru că, până la urmă, Biblia este o poveste. Foarte frumoasă.

Vă mai fascinează şi astăzi?

N-am mai citit-o, dar asta nu înseamnă că nu sunt credincios. Locurile despre care se vorbeşte în Biblie le-am vizitat aproape pe toate, am fost de multe ori în Israel. Sunt pătruns de ceea ce ţine şi este legat de Sfânta Scriptură.

Ce impact a avut meseria pe care aţi ales-o asupra vieţii?

Cred că am avut noroc, pentru că altfel nu te-ai afla tu aici. Am avut noroc că n-am intrat la Construcţii la facultate şi că în anul respectiv, într-un anumit context, am ajuns să fiu figurant la Teatrul Naţional din Iaşi, pe care-l redescopeream, pentru că multe piese le mai văzusem. Şi cinematografele le omoram, acolo mă duceam, stăteam de dimineaţa până seara. Am descoperit lumea teatrului şi a jocului, dar, mai ales, am descoperit un lucru destul de simplu: examenul la Institutul de Teatru era de 10 ori mai uşor decât la Politehnică. Nu mai învăţai matematică, nu fizică, nu rezistenţa materialelor. Învăţam o poezie, un monolog. Sigur, şi aici intervenea acel ceva pe care eu nu ştiam că-l am.

Aţi ales Institutul de Teatru doar pentru că examenul era mai uşor? Nu era o chemare…

Nu fac parte dintre cei care spun „Eram leşinat”. Am avut un coleg de clasă care a dat de şapte ori la Institut. El nu se vedea decât artist. Eu nici nu ştiam cu ce se mănâncă. Eram, hai să zic, uşor fascinat de câţiva băieţi care erau studenţi la Institutul de Teatru. Vara, veneam în Iaşi, eu eram în lotul judeţului Iaşi de tir, făceam tir de performanţă la juniori. Fratele meu era arbitru internaţional de tir şi, ca să nu mai îmi rup picioarele la fotbal, m-a luat la tir. În jumătate de an am devenit campion la junior. În ’54-’55.

Sursa: Adevarul

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation