În efervescenţa evenimentelor Revoluţiei din Decembrie 1989, linia a doua a marilor demnitari comunişti, care au ţintit puterea şi schimbarea regimului dictatorial ceauşist pentru a-şi pune în valoare prada jefuită în timpul celor 50 de ani de comunism, a pus la cale, cu ajutorul nemijlocit al fostei Securităţi şi chiar cu sprijinul unor personalităţi ale Armatei Naţionale, instaurarea unei noi ordini economice şi politice în România.
Planul lor, care urma a fi pus în aplicare, nu putea fi realizat fără a se profita din plin de conjunctura evenimentelor internaţionale: falimentarea comunismului şi revenirea la o nouă democraţie, bazată pe economia de piaţă, în care concurenţa, apărarea proprietăţii private şi libera iniţiativă fac legea.
Din fericire, creierele iniţiate în acest scop, îşi doreau schimbarea pentru a se regăsi peste noapte din frustraţii zilei de ieri, în noii capitalişti.
Printre aceştia, când egalitarismul îi strangula în intenţie, s-au strecurat printre valurile Revoluţiei (dacă putem să o numim aşa?!) şi oameni curaţi, de bună intenţie, care mai târziu urmau să sedimenteze valori politice cu viziuni de dreapta.
Din păcate, molima comunistă, cu experienţă în viaţa politică şi social-economică internă şi internaţională, reuşeşte în scurt timp să pună mâna pe putere, profitând de buna-credinţă şi de respectul faţă de muncă a unui popor ţinut în lesă timp de aproape 50 de ani şi care nu avea termen de comparaţie faţă de alte popoare care trăiau în libertate.
Pentru că în acest editorial nu mă voi referi la eşichierul politic de după 1989, ci exclusiv la mişcarea sindicală de după Revoluţie, perioada 1990-2011, mă întreb cum a fost posibil ca mişcarea sindicală să devină “cureaua de transmisie” a unui partid în care se regăseau toate feţele comuniste din rândul PCR?
Voi încerca să va răspund la această întrebare şi la multe altele în episoadele viitoare, când voi face dezvăluiri senzaţionale şi în premieră spuse în mass-media din România.
Vasile Păduraru
Author Description
