Pentru a răspunde la acestă intrebare trebuie să plecăm de la scopul general al insolvenţei.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2006, scopul legii este de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, de aici se desprind două concluzii :
a) procedura are un caracter colectiv prin natura sa,
b) scopul acestei proceduri constă în acoperirea pasivului;
Acest scop va putea fi atins prin două mijloace :
– redresarea economică a debitorului şi stingerea datoriilor sale către creditori sau
– lichidarea averii debitorului prin faliment, dizolvarea şi radierea acestuia.
Scopul procedurii insolvenţei nu are aceeaşi semnificaţie pentru toţi protagoniştii.
Astfel, pentru debitor, scopul este atins atunci când a reuşit redresarea şi continuarea activităţii normale. Creditorii consideră că scopul a fost atins dacă gradul de recuperare a creanţelor reflectă pierderea suferită prin întârzierea momentului distribuirii în favoarea lor, faţă de data deschiderii procedurii.
Concomitent, interesul creditorilor este să păstreze în persoana debitorului un partener de afaceri. Pentru mediul de afaceri, în general, scopul este realizat dacă procedura judiciară este transparentă şi previzibilă.
Datorită crizei financiare, acest scop al insolvenţei a fost „denaturat”, multe societăţi debitoare apelând la acestă procedură pentru a beneficia de avantajele acordate de lege în acest caz, respectiv stoparea executărilor silite, a acţiunilor de recuperare a creanţelor sau de plată a penalităţilor. În acest caz, societăţile debitoare nu au un plan de reorganizare, iar procedura pe instanţă este anevoioasă şi poate dura foarte mult.
În acest context a apărut Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 – Noul Cod al Insolvenţei, prin care se încerca aducerea în prim plan al unui nou scop al insolvenţei, respectiv de a se preveni situaţiile în care societăţile debitoare s-ar sustrage de la plata obligaţiilor folosind o perioadă lungă de timp în care devin intangibile prin simpla intrare în procedura de insolvenţă şi eventual prin derularea unui plan de reorganizare. Noua reglementare crea premisele legale ale unei proceduri de insolvenţă care asigura echilibrul între interesele creditorilor şi cele ale debitorilor.
Tot ca o noutate, în Noul Cod al Insolvenţei a fost introdusă executarea silită individuală, ca modalitate de recuperare a creanţelor curente.
Acesta este o modificare foarte importantă care va încurcă şi mai mult procedurile de insolvenţă şi vor duce la o practică neunitară şi inechitabilă, permiţând creditorului curent, care deţine împotriva averii debitorului creanţe născute în perioada de observaţie, să declanşeze procedura de executare silită individuală împotriva debitorului, pentru satisfacerea creanţelor sale. Având în vedere că astfel de executări silite individuale se vor desfăşura conform Codului de Procedură Civilă, creditorii înscrişi deja în tabelul de creanţe şi mai ales creditorii care deţin garanţii reale asupra bunurilor supuse executării silite, ar putea interveni în procedură cu o astfel de executare silită individuală. Cu alte cuvinte, un creditor curent ar putea executa silit societatea debitoare cu prioritate absolută, chiar şi faţă de creditorii garantaţi, care nu ar putea interveni în procedura de executare silită.
În această ipoteză, creditorul curent primeşte suma de bani necesară satisfacerii creaţei sale, iar restul creditorilor, inclusiv cei garantaţi, rămân să împartă diferenţa de bani rămasă. Aceasta duce la o contradicţie flagrantă faţă de ordinea de prioritate stabilită atât de Codul de Procedură Civilă, cât şi însăşi de OUG nr.91/2013.
Mai mult decât atât, în perioada de observaţie, debitorii erau împiedicaţi să îşi desfăşoare activitatea (art.81 din OUG 91/2013).
Deşi s-a încercat îmbunătăţirea vechii legi a insolvenţei s-a ajuns ca Noul Cod al Insolvenţei să încalce mai multe principii de drept şi însuşi scopul general al insolvenţei, acela de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională această Ordonanţă de urgenţă pentru că se înacălcau mai multe principii de drept, respectiv:
– principiul securităţii juridice ce trebuie privit în ansamblul său, împreună cu componenta sa, previzibilitatea legii. Lipsa previzibilitatii duce la nesiguranta raporturilor juridice si, de aceea, principiul previzibilităţii trebuie observat cu o mai mare stricteţe în cazul procedurilor insolvenţei.
– principiul neretroactivităţii legii civile. Normele tranzitorii trebuie să respecte prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Trebuie să se mai ţină cont şi de faptul că Noul Cod de Procedură Civilă vine cu o noua filosofie în ceea ce priveşte aplicarea legii noi. Pe de alta parte, trebuie respectat echilibrul dintre interesele creditorilor si cele ale debitorilor.
Cea mai gravă încălcare a legii a fost adusă de dispoziţiile art. 81 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013, care fixează un regim juridic distinct pentru debitorul aflat sub incidenţa prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002. Aceste prevederi pot fi considerate neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât subiectele de drept cu privire la care s-a declanşat procedura de insolvenţă sub imperiul legii vechi, nu au posibilitatea să prevadă că o reglementare ulterioară le va afecta însăşi existenţa acestora ca subiecte de drept privat. În unele cazuri, în perioada de observaţie specifică materiei insolvenţei, cuprinsă între deschiderea procedurii şi confirmarea planului de reorganizare (care poate dura între 45 de zile şi o perioadă nedeterminată obiectiv, în funcţie de numărul creditorilor şi de acţiunile întreprinse de aceştia), iar unii debitori sunt împiedicaţi să îşi desfăşoare efectiv activitatea. Normele legale criticate, acţionează asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei, cu încălcarea principiului “tempus regit actum”.
Se consideră că, la stabilirea sferei de acţiune în timp a legii trebuie să se ţină cont atât de prioritatea noii legi faţă de cea veche, dar şi de siguranţa raporturilor juridice, care presupune ca acestea sa nu fie desfiinţate sau modificate, fără un motiv de ordine publică.
A da o interpretare diferită principiului neretroactivităţii înseamnă, pe de o parte, a-i solicita subiectului de drept, încă de la data introducerii cererii, o anumită conduită care nu era prevazută de lege, iar pe de alta parte, a admite faptul că soluţionarea cererii acestuia este supusa unor factori aleatori, interveniţi în perioada de observaţie specifică procedurii insolvenţei.
Or, principiul previziunii legitime se opune unei astfel de interpretări a legii, fiind obligatoriu ca normele tranzitorii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 să respecte exigenţele impuse de dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste condiţii, acordarea unei perioade de timp suficiente pentru analiza noului act normativ este necesară, încât înţelegerea şi aplicarea procedurilor instituite să respecte întocmai voinţa legiuitorului de a echilibra interesele debitor/creditor în procedura insolvenţei, de a limita cauzele care generează reducerea şanselor de recuperare a creanţelor şi de a eficientiza instrumentele pre-insolvenţă, precum şi a încuraja înţelegerile extra-judiciare creditori-debitor pentru depăşirea dificultăţilor financiare fără a se aduce atingere drepturilor constiţutionale ale subiecţilor de drept implicaţi.
În aceste condiţii, în mod corect Curtea Constituţională a emis Decizia nr. 447/2013, prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, decizie publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013.
Avocat Ioana Drăgan
Author Description
