Duckadam, la ceas aniversar

Luni, chiar de 1 aprilie, Helmuth Duckadam a sărbătorit împlinirea celor 54 de ani, prilej cu care întreaga lume a sportului românesc ar fi trebuit să-i ureze la mulţi ani şi să-şi scoată pălăria, în faţa unui sportiv şi mai ales a unui om unic, prin nobleţea sa. Nu s-a întâmplat aşa, iar celebrarea bunului simţ nu aduce rating în ţărişoara noastră plină de ţâfnă. Altfel ar fi stat lucrurile dacă, să zicem, Adrian Mutu, idolul coafezelor, ar fi sărbătorit inaugurarea unui nou tatuaj… Dar, să nu fim maliţioşi, până la urmă nu e nimic nou sub soare.

Dincolo de ce s-a scris şi s-a spus de-a lungul timpului despre Helmuth Duckadam, trebuie menţionat că “Eroul de la Sevilla” este un campion atipic pentru România, mai ales prin felul său de a dărâmă barierele. A fost un sportiv talentat şi modest, care, deşi nu s-a aflat în graţiile selecţionerilor din anii ’80, a stabilit un record mondial (încă neegalat) de 4 penaltiuri apărate consecutiv şi nu s-a plâns nici ziarelor şi nici conducerii de partid şi de stat că nu este convocat la echipa naţională. Apoi, a suferit enorm şi pe seama problemelor sale de sănătate s-au ţesut legende, care mai de care mai bombastice. Duckadam le-a demontat pe toate şi, chiar dacă ar fi avut un drept legitim, nu a aruncat cu noroi în nimeni. Vremea s-a scurs, iar de câţiva ani fostul goal-keeper a devenit preşedintele de onoare al Stelei. S-a specializat în apariţii televizate şi nu a refuzat niciodată un interviu. A sprijinit cu ce a putut fiecare gazetar care i-a cerut ajutorul, indiferent dacă în acel moment se afla la Bucureşti sau în celălalt capăt al lumii. În atâţia ani de “dezbateri” televizate, Duckadam nu s-a certat cu nimeni, nu a jignit şi nu a aruncat cu verdicte sforăitoare. Şi-a păstrat echilibrul şi astfel a reuşit performanţa de a (re)deveni un personaj unic în fotbalul românesc, de data aceasta nu prin prestaţia de pe gazon ci datorită prestanţei pe care şi-a clădit-o în rândul conducătorilor de cluburi. Mai mult, ne inspiră şi pe noi, cei care am avut onoarea şi bucuria de a-l cunoaşte, înspre reflecţia faţă de noi înşine.

Imediat după ce a cucerit Cupa Campionilor Europeni la Sevilla, eroul nostru a intrat sub tirul… bliţurilor, a cunoscut presiunea jurnaliştilor şi nici până în ziua de azi n-a scăpat de întrebări iscoditoare. A fost bucuros, fericit, dar puţini ştiu că nu-i place ipostaza de vedetă. Şi totuşi, nu refuză pe nimeni. Îmi amintesc că discutam împreună în faţa Arenei Naţionale, înaintea unui meci al naţionalei cu Franţa, că mai era puţin şi marea confruntare urma să înceapă, dar Helmuth Duckadam se fotografia, generos, cu toţi suporterii care îl solicitau… Vorbim despre un om care îşi respectă meseria şi astfel respectă meseria tuturor celor din jurul său, astfel că, involuntar, povestea sa “lucrează” precum un catalizator şi asupra noastră, cei care nu-l cunoşteam, dar după triumful din 1986 ne-am înghesuit să apucăm o fărâmă din cununa sa cu lauri. A fost un sportiv serios, care n-a auzit de “bambuisme” şi care îşi purta cu sfială medalia de aur, de teamă “să n-o zgârie”…

Astăzi, Duckadam este un preşedinte adevărat, aproape singurul din Liga 1 în faţa cărora şefii marilor cluburi europene se înclină. Bucuria unui campion este atât de rară, dar ea ne uneşte pe toţi. Dacă prin evoluţia portarului Stelei din noaptea magică de 7 mai, de la Sevilla, noi, “microbiştii” de toate culorile am descoperit noţiunea de “performer”, la aproape 30 de ani de la acel episod, Helmuth Duckadam a reinventat camaraderia dintre un personaj oficial şi mass-media românească. Acesta este adevăratul naţionalism, al prieteniei, al construcţiei împreună.

La mulţi ani, Helmuth Duckadam!

Andrei Dicu

 

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation