Livada cu lănci

Dintre toţi contemporanii pe care i-am cunoscut mai bine, de orgoliu m-am zdrobit cel mai dureros.

Dincolo de puritatea de cristal a cuvintelor trăite şi a simţirilor spuse, acest prieten, torenţial şi melancolic, pertinent şi cinic, cu două feţe ca un soare tăiat cu cuţitul, s-a distrat cu mine de-a v-aţi ascunselea până când am priceput că în joaca lui nu exista nici urmă de perversitate, ci doar bucuria încercării de a mă învăţa să învăţ.

Timp cu timp, din cosmic în cosmic şi din pământesc în pământean, o singurătate grea, de abanos, m-a apăsat până am ajuns să cred că „mitul” unei vieţi „corecte” poate fi purificat de veninul unor vini imaginare, pe care le-am adresat societăţii, celor dragi, altora de pe lângă ei şi de pe lângă noi, mie însumi. Falsa pudoare, în spatele căreia se ascund toţi scriitorii rataţi şi care îţi şopteşte din desişuri „dragă, societatea ucide talentele şi omoară valorile, pentru că ţara te vrea prost” e de fapt un scut de carton pe care ţi-l aruncă falşii prieteni, în siguranţa că ei înşişi te vor străpunge atunci când le va fi la îndemână. Aceşti falşi tovarăşi de beţie metafizică sau mistică sunt crisparea, ura şi egoismul.

La un moment dat, m-am amuzat, cu cinismul clasic şi ireverenţios al individului superior şi „funny”, pe seama unei sintagme venite dinspre o Asie chinuită de frustrări şi de injecţii intravenoase cu afectivitate exacerbată: „Emo kids are sexy!”. Nu, n-am fost niciodată „emo”, Doamne fereşte, da’ recunosc că am o febleţe pentru japoneze… În fine, nu e nimic „sexy” în a zăcea pe caldarâm, cu creierii împrăştiaţi pe sub gleznele de dantelă ale trecătoarelor cu priviri violete, trezind zâmbete ironice pentru simplul motiv că moartea ta demonstrează că eşti tâmpitul apocaliptic, care nu s-a prins nici până-n ultima secundă că nu poţi face pe cineva să te iubească, dar că poţi deveni capabil a fi un om iubit.

Nu poţi ridica o catedrală decât într-o livadă cu lănci şi nu poţi clădi o cetate decât într-o oază de smerenie. A trăi paradoxal înseamnă, de fapt, a trăi logic, a pune cântarul între sensibilitate şi raţiune. Nu există suferinţă, există plăcerea ei bolnavă de a ne deveni umbră. Eu n-am putut-o ignora şi cred că nimeni nu e capabil să afirme despre dânsul altceva. Dar, în acelaşi timp, am realizat, mulţi dintre noi, că o putem privi altfel şi doar aşa o vom învinge. Cu acea lance a smereniei, paradoxală, de care se sprijină bisericile fiecăruia dintre noi. Şi da, am înţeles că îţi poţi schimba viaţa în câteva ore, dar numai cu condiţia de a aşeza Omul în prim plan şi nu faptele sale, uneori conjuncturale. La fel, îţi poţi schimba viaţa aşteptând, dar în acelaşi timp venind în întâmpinarea aşteptării. Şi abia atunci, vorbim despre un ideal, care oferă substanţă şi nu de dragostea tălâmbă şi ternă a individului predestinat. Pentru că nu poţi readuce nimic înapoi, aşa cum a fost, dar poţi construi aceeaşi biserică, în aceeaşi livadă, însă cu alte unelte şi mai ales preţuind frenezia pământului.

Când am înţeles aceste lucuri, am reînceput să scriu. Şi am reînvăţat să iubesc. Să vă iubesc.

Andrei Dicu

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation