Lunga vară fierbinte a schimbărilor de sex

 Vara cu miros de alge şi pierdutele catarge de la ţărmul unei mări, cum zice poetul, n-a adus extirparea marinarului suspendat de pe talazul istoriei şi nici măcar nu l-a catapultat peste bord, în oceanul uitării. Aşa cum se presupunea logic, dacă am fi discutat despre o ţară normală, frământările de la Bucureşti ar fi trebuit să aducă o schimbare, nu neapărat la Cotroceni, ci în mentalul cetăţeanului şi în civilizaţia politică. Cine îşi mai imaginează aşa ceva ori e diliu de-a binelea, ori are bani de băutură şi pe noi nu ne-a invitat. Şi pentru că nu suntem Andrei Pleşu să credem în minunea altoirii bunului simţ la români, ba chiar ne dă ghes pesimismul lui Cioran, nu mai sperăm în miracole şi aşteptăm să ne salveze, ca de obicei, măcar la capitolul „moral”, sfânta şi neaoşa iluzie creată de băşcălie.

Singura minune posibilă pe plaiurile noastre ar fi o temeinică schimbare de sex, comisă în grup de politicienii şi păpuşarii noştri, spre largul deliciu al naţiei, care şi aşa s-a săturat de ziarele higienice şi de televizor, ba a mai aflat că până şi o banală plimbare pân’ la vot te poate duce la pârnăiuţ, pe vremurile astea încâlcite.

Sigur, la prima vedere, situaţia proaspăt creată ar putea fi derutantă, precum cea din desenele animate cu Chip şi Dale, ori din familia Geoană, cazuri în care n-am ştiut niciodată exact cine e bărbatul şi cine e nevasta.

Închipuiţi-vi-le pe ştrengăriţele Crina Antonescu şi Victoriţa Ponta, invitând-o din curtoazie la un supeu de hrişcă şi la o împărţeală de ciocate de la ajutoare pe înalta preoteasă de la FMI, Jeffriţa Franks… Crina zice că s-ar trage din moşul IC Brătianu şi din baba Dina Patriciu şi e cunoscută drept o răzgâiată şi o sclifosită care nu pune mâna pe nimic în afară de ondulatorul de păr şi de trusa de farduri şi o ţine toată ziua pe cafele şi pe integrame cu clarvăzătoarea Ciutacu. Victoriţa, în schimb, e dublura feminină a lu’ nea Fane Spoitoru, care se scoală dis de dimineaţa ca să-şi pilească paloşul cu care, după cockteilul de bromură servit cu Bunicuţa în Grădina Ghetsimani, merge la lupta cea mare, ca să reteze braţele corupte ale hidrei PDL-iste. Chestia îl enervează cumplit pe Traian Băsescu şi-l predispune la chelie, chestie care i-ar putea fi fatală în momentul în care va fi localizat de lunetiştii din presa ticăloşită, în garajul în care s-a retras şi unde-şi vinde ultimele acareturi, inspirat probabil de Smiley. Nici preşedintele n-ar scăpa de reforma schimbării de sex, mai ales după ce s-a prăvălit cu testiculele taman pe parâma referendumului şi a început să cânte cu voce piţigăiată, stil Marina Voica, „ peste drum de casă/ o fetiţă plânge/ de-atâta durere/ mâinile îşi frânge/ fiindcă ursuleţul/ cu ochi ca de zmoală/ fiind dus după mure/ nu s-a dus la şcoală”, doar – doar şi-o mai impresiona electoratul emotiv. După operaţie, numele sau ar deveni Vulpia Traiana, zisă „Cârciumăreasa”, sau  „Traiana lu’ Haos” cunoscută drept petrecăreţa şireată a satului (care bea cu tine până te bagă sub masă şi apoi te lasă doar în budigăi) dar, în acelaşi timp, partenera de joacă a lui Bismark, dulăul Merkăloaiei, dar şi a căluţului roz al Patapievicioaicei, o fomeie mai trecută da’ stilată de prin vecini, care s-a pripăşit în comună când cu exodul piromanilor de la Catedra de Fizică. Aici se cuvine o paranteză, pentru că pun pariu că nu ştiaţi, aşa că vă mărturisim în şoaptă şi-n exclusivitate, că, în tinereţe, Patapievicioaica era deseori încuiată departe de laborator de către colegii săi, academicienii, de teamă să nu dea foc la coşmelie. În fine, să revenim la Traiana, care e moartă după bogăţiile mării şi ale litoralului, după Lacrima lui Ovidiu, servită dimineaţa-n maţu’ gol, pe neurinatelea şi după „Levantul” Cărtăreascăi, pe care şi acum îl tot aprofundează, pregătind în secret o lucrare de doctorat brici, cu tot cu meniu, intitulat somptuos „bibliografie”.

Pentru că aşa-i românul, imparţial şi predispus la reformă, iată că până şi Băsescu s-ar putea feminiza (sau efemina) într-o clipită, dar pe Dan Voiculescu nu mi-l pot imagina pe post de muiere, nici dacă m-aş îmbăta cleampă, trei zile şi trei nopţi. Probabil că varianta feminină a lui Dan Voiculescu s-ar potrivi adaptării descrierii personajului masculin negativ din balada poporală „Toma Alimoş”, „Manea slutul şi urâtul, Manea grosul şi-arţăgosul”. Cu fesele devastate de ravagiile celulitei dar şi de grindina de şuturi încasate de la marinăreasa revanşardă, bătrâna creatură s-ar transforma într-o Gheonoaie taman bună de speriat copiii nevinovaţi care calcă şi acum pe poarta impunătoare a SRI-ului, în speranţa că vor deveni „oameni cu stare”, precum predecesorii lor care desluşiseră secretele turnătoriei în forja legendarei Securităţi.

Ce cocoane şi coconi ar mai fi de remarcat? Păi justiţiara Corneluşa Vadim, care a dat-o afară din partid pe Codrina Ştefănescu, zisă „Sinead O’ Connor de la magazinul Cocor”, după ce a prins-o că şi-a vopsit prohabu-n tricolor, năbădăiosul Corin Creţu, care zilnic îşi injectează, pe ascuns, din ADN-ul Bunicuţei Iliescu, pentru că a auzit el că aşa o să îmbătrânească frumos şi rusofil, în stilul lui Cehov şi cocota Rada Mazăre, fata bună la toate care se visează ministresă a turismului autentic cu ţâţe, după monstruoasa moştenire lăsată de Elen Udrea, un gagiu cam dubios, care a descoperit că, în politică, succesul se identifică adesea cu intervenţia orală şi nu cu legea scrisă, dar şi că genţile Vuiton se transformă în Clujana mai repede decât ai zice „Blaga”.

Da’ cu Pivniceru, cu Mona Pivniceru, ce facem, fraţilor? Ei bine, sursele noastre din „servicii” ne-au informat că Mona Pivniceru nu-i femeie! Cică, de fapt, e chiar Gerard Depardieu deghizat, care cu naivitatea romanticului absolut din rolul „Cyrano de Bergerac” se sacrifică eroic pe crenelurile imparţialităţii justiţiei, o altă jupâniţă credulă, legată la ochi de bulangii care i-au şparlit pensia şi-au lăsat-o de Baba Oarba, în mijlocul uliţei. Pivniceru e monumentul romantismului pur, al sincerităţii şi al credulităţii. Păi nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase! Ea n-a ştiut că rabla în care s-a cocoţat e maşina lui Năstase, a crezut că-i metroul, sau vreun tir turcesc, că aşa a văzut madam prin filmele cu şoferi galanţi, care sensibilizaţi de starea de spirit a centuristelor, se umanizează brusc şi cu inima făcută purice, le iau pe rând, ba pe unele chiar de mai multe ori.

În general, poporul român a rămas domol, taciturn, în destinul său istoric şi rareori şi-a luat soarta în propriile mâini, ceea ce pe la noi la ţară se mai numeşte şi o nanie. E exact personificarea poştaşului, care în fiecare dimineaţă împarte, cu şapca înfiptă-n ochi, veştile rele la tot poporu’ şi apoi îşi continuă drumul molcom, cu capu-n pământ, ducându-se din eternitate-n eternitate. Tocmai d’aia, citind cronicile vremii, urmaşii urmaşilor noştri vor conversa pe ton melancolic despre valul rebel al schimbărilor de sex ca despre Revoluţia Franceză, Primăvara de la Praga, Republica de la Ploieşti, sau alte momente istorice care au schimbat lumea, dar care n-au existat niciodată, pentru că n-a scris despre ele Jurnalul Naţional.

Andrei Dicu

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation