Nicu Costache, vocea de aur de la grupul vocal Mini Song: „Viaţa trebuie să meargă mai departe şi asta încerc să fac şi eu cu a mea”!

Ana Magdin: Nicu, ce a însemnat pentru tine să faci parte din grupul Mini Song, înfiinţat de Ioan Luchian Mihalea?

Nicu Costache: Perioada Mini Song a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Nu este vorba despre nostalgia copilăriei, ci chiar aşa  a şi fost. Faptul că am făcut parte din acest grup de copii m-a ajutat enorm în viitorul meu muzical. M-a  obişnuit cu scena, cu un platou de filmare, cu un studio de înregistrări, cu organizarea timpului, cu publicul. Viaţa în Mini Song nu era aşa de uşoară cum se credea. Acolo, veneau mulţi copii, dar puţini erau cei care ramâneau. Aveam două-trei repetiţii pe săptămână, la care se adăugau spectacole, înregistrări la radio sau televiziune, deplasări în afara Bucureştiului. Mi-aduc aminte că, de multe ori se întâmpla să avem teză sau extemporal, şi coincidea cu ziua în care aveam spectacol. Îmi luam caietele şi cărţile şi repetam în pauze, apoi fugeam la şcoală să dau examenul. Nu era chiar uşor. Programul ăsta încărcat îi facea pe mulţi să renunţe. Am fost tare mândru când, într-unul din numerele “Cutezătorii”, celebra revistă a copiilor de atunci, eu am fost nominalizat printre cei mai longevivi membrii ai grupului…

Ana Magdin: Prin ochii tăi de copil, cum vedeai lumea artistică de atunci?

Nicu Costache: Clar, ne simţeam nişte copii privilegiaţi. Îţi dai seama cum se simte un puşti de 10 ani când este recunoscut pe stradă, după ce lumea l-a văzut la televizor. Şi asta devenise o regulă. Am avut privilegiul , încă de copil, să fiu pe scenă, alături de nume grele ale muzicii şi teatrului românesc. La un moment dat, îmi amintesc că am avut două spectacole în aceiaşi zi, la Sala Polivalentă. Între cele două spectacole, să mai treacă timpul, am jucat “Am pierdut o batistuţă” alături de marii Leopoldina Bălănuţă, Mitică Popescu, Carmen Galin. Câţi copii au avut ocazia asta unică? Ne simţeam nişte mici vedete, şi de fapt…asta şi eram…!:) Să ne aducem aminte că în perioada respectivă nu prea existau grupuri de copii atât de cunoscute.

Ana Magdin: Cum crezi că este viaţa artiştilor din România şi cum visezi să fie ?

Nicu Costache: Aici vorbim de extreme. Sunt unii care o duc foarte bine şi alţii care se zbat în sărăcie. Sunt artişti care sunt plătiţi foarte bine şi duc o viaţă îmbelşugată. Nu e ceva rău în asta. Dar aici vorbim doar de cei care sunt “pe val”. Sunt mulţi artişti foarte buni, care au fost nevoiti să se reorienteze spre alte genuri muzicale, pentru a câştiga mai bine. Sunt artişti talentaţi în ţara asta, de care nu ştie nimeni, care nu îşi găsesc locul în spectacole, emisiuni de televiziune. Televiziunile din România s-au transformat în can-can, în certuri şi jigniri, în breaking-news-uri cu silicoane, despărţiri şi împăcări. Unde să-l mai bagi şi pe artistul ăla, care are ceva de spus, care se exprimă prin ce ştie el mai bine – muzică sau teatru? Dacă vei întreba un realizator tv de ce suntem nevoiţi să vedem aşa ceva, îţi va răspunde că e emisiune tabloid, nu una de cultură. Ok, aşa să fie…sunt destui care vor să vadă aşa ceva. Dar ce ne facem cu restul…cu cei care doresc să vadă altceva? Exprimarea soliştilor necunoscuţi nu trebuie să se rezume doar la X Factor sau la Vocea României. Trebuie să lăsăm loc şi celor care sunt cu adevărat talentaţi , dar care nu sunt sprijiniţi în niciun fel. Mulţi dintre ei renunţă sau se plafonează cântând toata viaţa într-un bar prăfuit , şi e păcat…

Ana Magdin: Dacă ai avea o putere de decizie, ce ai face pentru artiştii români?

Nicu Costache: Mă bucur mult când mai aflu că un artist din România are succes pe afară sau că melodii româneşti au pătruns în topuri internaţionale. Nu are cum să nu te bucure. Înainte, artiştii din România doar visau la aşa ceva. Este partea bună a ceea ce s-a întâmplat, artistic vorbind, după  “momentul 89”.Partea rea este că tot ce a fost înainte de acest moment, este considerat perimat, învechit, fără valoare. Artiştii care ne-au încântat copilăria au fost daţi uitării, nu se mai înghesuie nimeni ( cu mici excepţii ) să-i cheme în spectacole sau în show-uri tv. Paradoxul constă în faptul că publicul lor există , sunt  foarte mulţi cei care doresc să-i revadă, dar, din păcate, n-au unde. Dacă aş avea o putere de decizie…m-aş ocupa mai mult de artiştii din vechea generaţie, şi mă refer aici la solişti, compozitori, textieri;  aş încerca să le fac viaţa mai uşoară prin nişte pensii decente, printr-o viaţă decentă…măcar prin atât le-am putea mulţumi pentru momentele dăruite de ei publicului românesc. Aş vrea să văd şi la noi ce am văzut de curând în Franţa : o sală imensă , cu publicul ridicat în picioare aclamându-l minute în şir pe Adamo primind premiul pentru întreaga activitate. Şi ştii ce m-a surpins plăcut? Majoritatea celor din public erau tineri. La noi, de ce nu s-ar putea întampla la fel cu artiştii noştri? Sau cum se întâmplă an de an pe scena San Remo? Cei care au umplut sălile şi stadioanele din România mor în sărăcie, după o viaţă dedicată publicului. Degeaba îl omagiem pe Gică Petrescu, dacă l-am lăsat să moară într-un anonimat total…

Ana Magdin: Care şi cum au fost începuturile tale în lumea artistică ?

Nicu Costache: Mă trag dintr-o familie cu tradiţie într-ale muzicii. Bunicul din partea tatălui meu a cântat ani buni alături de legendara Maria Tănase. Tatăl meu, i-a călcat pe urme şi chiar  a  condus o formaţie. Mama şi sora ei, au fost cu dansul. Apoi, a venit rândul nostru, al copiilor să continuăm ce au început ei. Noi, am fost patru fraţi la părinţi, patru băieţi şi am avut bucuria să avem o preocupare comună: muzica. Fratele cel mare, Nelu, a urmat cursurile Şcolii de muzică – pian şi contrabass. Eu, alături de ceilalţi doi fraţi, Jan şi Valy, în grupul  Mini Song. Însă, până să ajung în Mini Song, am trecut şi prin orchestra şi corul şcolii. Dar, aşa cum spuneam la început, Mini Song-ul  a însemnat enorm pentru noi. Am facut parte din grup înca din prima zi şi sunt mândru de asta. Nu pot uita emoţiile imense când m-am aflat pentru prima oară în faţa lui Mihalea, pe care îl ştiam doar de la televizor. Am cântat o strofă din “Tricolorul “ şi…de aici, a început totul… Întâlnirea cu Ioan Luchian Mihalea, a fost momentul în care am conştientizat că,  a face muzică, nu este un moft trecător. Mihalea, era un om extrem de pretenţios, exigent, profesionist în tot ceea ce făcea, iar noi, chiar dacă eram nişte copii, trebuia să ţinem cont de asta sau…să renunţăm.Pentru noi toţi cei care am trecut prin acest grup, el a  fost profesorul şi mentorul nostru, fratele nostru mai mare şi uneori chiar părintele. Alături de el, am călcat pe cele mai mari scene ale României, de la Sala Palatului la Opera Naţională din Bucureşti, de la Atheneu, la Sala Polivalentă, dar şi pe scenele lumii. Am rămas în Mini Song din ziua înfiinţării şi până în ultima zi a  clasei a opta (asta era vârsta maximă). Din când în când, mă mai opream pe la repetiţiile grupului, de dragul anilor minunaţi petrecuţi acolo. Dispariţia tragică a lui Mihalea a fost unul dintre cele mai urâte moment trăite până în prezent…! După momentul Mini Song, am continuat să cântăm pentru o perioadă alături de fratele nostru mai mare. Ceva mai târziu, eu, alături de Jan şi Valy ne gândim să punem bazele unei trupe, şi astfel, ia naştere TOP M. Dorinţa noastră de  a face muzică era foarte mare, dar trebuia să găsim şi o cale de a fi “văzuţi”. Este momentul în care m-am hotarât să bat la nişte uşi, făra pile, fără nicio relaţie în lumea muzicii. După promisiuni şi chiar uşi închise, este momentul întâlnirii mele cu Petre Magdin. Deşi veneam din două lumi muzicale diferite – el, cel mai cunoscut rocker al ţării, noi cu muzica pop, Petre a fost primul om care ne-a întins o mâna de ajutor. Ştii prea bine cât de greu se lua un “spaţiu” pentru a înregistra o piesă. Ei bine, el a fost cel care ne-a facilitat aceste înregistrări, atât în radio, cât şi în televiziune. Mă amuz teribil şi acum când îmi aduc aminte de prima imprimare. Aveam noi o piesa, ceva pop-rock. Atunci, Petre ne-a vândut un pont, dacă vrem ca piesa să se audă pe radio, trebuie ca textul să fie scris de un poet cunoscut, agreat de “cei de sus” eventual , ceva legat de ţară. Şi aşa am ajuns la o poezie a lui Nicolae Dragoş, parcă…! Atunci, i-am spus: bine, dar noi suntem o trupă tânără, cu un gen uşor comercial…, cum să cântăm despre ţară şi popor?  Atunci, el a luat poezia, a scos câteva strofe din ea, fix cele în care se scria negru pe alb “ţară”, “patrie”, “popor”,  iar rezultatul final  a fost …o piesă de dragoste… În felul ăsta am reuşit să fentăm “regimul “!  Colaborarea noastră cu Petre a continuat, şi în felul acesta am avut ocazia să  îl cunosc si pe marele om de televiziune, Titus Munteanu. N-o să uit niciodată, o seară de marţi, când telefonul fix suna, iar la capatul celalalt al firului era dl.Titus, care ne invita în emisine. Credeam că visez! Datorita lui, am avut ocazia să fim în multe emisiuni alături de toţi greii muzicii din acel moment  – Angela Similea, Mirabela Dauer, Aura Urziceanu, Mihaela Runceanu şi mulţi mulţi alţii. Au urmat alte şi alte înregistrări , apariţii în mai toate publicaţiile şi topurile muzicale ale vremii – chiar şi locul întai -, interviuri, apariţii în spectacole şi programe tv, fani în toată ţara….Alături de TOP M am avut privilegiul de a fi invitaţi în emisiunile unor mari oameni  de televiziune: Titus Munteanu, Jana Gheorghiu, Aristide Buhoiu, Cristian Ţopescu, Anda Călugăreanu, Horia Brenciu, Teo Trandafir şi mulţi alţii. Din păcate, mă uit peste aceste nume, şi realizez că mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi…

Ana Magdin: Ce face acum artistul nostru, Nicu Costache ?

Nicu Costache: De ceva vreme, am luat o pauză. Nu pot să spun că m-am retras, ci prefer să spun că e vorba de o pauză…nedorită. Din păcate, ultimii ani din viaţa mea, cât şi ai familiei mele, au fost unii urâţi şi grei. În numai patru luni, am pierdut două fiinte dragi sufletului meu. Mai întâi a fost şocul pierderii fratelui nostru cel mare, Nelu, iar patru luni mai târziu cel al pierderii tatălui nostru. Şi, pentru că, poate nu era destulă tristeţe, au urmat patru ani de suferinţa şi boală pentru mama mea, culminând cu moartea ei. Au fost ani urâţi, în care noi, copiii am învăţat să fim “parinţi” pentru cea care ne-a dat viaţă. Din pacate, atât am putut face pentru ea. Toate aceste evenimente urâte, m-au făcut să stau departe de scenă, de muzică în general. Viaţa însă trebuie să meargă mai departe şi asta încerc să fac şi eu cu  a  mea. În ultimul timp, Jan fratele meu mai mic, ( cel care se face “vinovat ” de toate cântecele mele), mi-a compus câteva  piese. Sunt încă la stadiul de repetiţie şi sper ca în scurt timp să le înregistrez. Şi asta nu e tot: Theo, fiul lui, mi-a propus să fiu eu vocea câtorva dintre compoziţiile sale. Trebuie să iţi spun că sunt foarte mândru de Theo, nepotul meu ( bine, sunt mândru de toţi nepoţii mei, dar aici vorbim de partea “artistică” a familiei ). După cum spuneam mai sus, în familia noastră a existat mereu unul care să ducă mai departe tradiţia muzicală. Theo, este cel care preia ştafeta familiei. Este anul III la U.N.A.T.C, la clasa dlui Florin Zamfirescu, un tip care îşi împarte timpul între spectacole, repetiţii, filmări ( are chiar un rol în noul film semnat Terry Gilliam , lansat la Hollywood) , dar , încă de mic, este extrem de preocupat  şi de muzică. Face parte din echipa DeMoga Music,  cântă, compune, orchestrează, face texte atât pentru el cât şi pentru artişti cunoscuţi de la noi. Îl apreciez foarte mult pentru tot ce face şi sunt foarte mândru de el…

Ana Magdin: Îţi pun o întrebare pe care o pun în general, invitaţilor mei la interviu: dacă ai putea să dai o resetare României, ce ai şterge, ce ai adăuga şi ce ai păstra?

Nicu Costache: Este o întrebare foarte grea…Cred că în primul rând, aş reseta România ultimilor 10 ani. Au fost ani foarte urâţi pentru majoritatea românilor. Ani în care oamenilor le-au fost tăiate salarii, pensii, ani în care românii au fost nevoiţi să plece departe de cei dragi, uneori acceptând posturi inferioare pregătirii lor. Nu e normal ca în România anului 2014, milioane de români să fie nevoiţi să-şi lase casele, familiile pentru  a pleca în lume, să poată pune un ban deoparte. Am dorit “să trăim bine” şi ne-am ales cu 10 ani de sclavie…Mă întrebi ce aş adăuga… Aş adăuga oameni noi, pe scena politică, cel putin…Oameni cu gândiri pozitive, cu mentalităţi sănătoase, români care să gândească pentru sufletul românilor. Nu ştiu cum se face, dar cei care ne conduc de atâţia ani, parca au câştigat un concurs intitulat “Cum să afundăm România mai mult”…şi culmea, ei chiar au câştigat…Nu asta e România pe care o visam în 89. Mă mai întrebi ce aş păstra; democraţia câştigată a fost prost înţeleasă încă de la început. Din această democraţie, aş păstra libertatea de a mă exprima….deşi, văd că în ultimul timp  şi asta este îngrădită unora…din păcate…

Ana Magdin: Cum vrei să fie viaţa ta, ce îţi doreşti să faci ca să fii fericit?

Nicu Costache: Nu-mi doresc nimic special. Cred că sunt banal dacă spun ca îmi doresc sănătate pentru mine, pentru familia şi prietenii mei. Nu am tânjit niciodată (şi nu o fac nici acum) la bogăţii. Îmi doresc ce-şi doreşte orice roman, o viaţă normală, cu un salariu decent, din care să îţi mai rămână ceva şi după ce am achitat  toate facturile. Sunt un om pe care lucrurile mici mă fac să  mă simt fericit. Stiu că sună ciudat, dar vreau să-ţi spun că sunt momente în care jobul meu îmi aduce fericire. Dupa mulţi ani în care am lucrat în marketing, de aproape nouă ani lucrez în Învăţământ. Îmi împart timpul între două şcoli, una în Drumul Taberei – Şcoala Gimnazială nr.169 şi una în Piaţa Romană – Şcoala “Elena Văcărescu”. Îmi place să lucrez cu cei mici, să fiu în preajma lor, uneori să mă pun la mintea lor. Există o comuniune între noi, de ambele părti. Pentru cei mai mulţi dintre ei, eu nu sunt doar un cadru didactic, ci sunt prietenul lor sau poate fratele lor mai mare… Mă bucur tare mult când, foşti elevi ai şcolii, îşi fac timp să vină să mă viziteze. Şi dacă vorbim de fericire: cred că orice solist îţi va spune că se simte fericit atunci când cântă. La fel mă simt şi eu şi îmi doresc să fac fericiţi oamenii care îmi vor asculta muzica. Sper ca în curând să am ocazia să vă ofer acele piese despre care vorbeam mai devreme. Era să uit : ultimele mele apariţii, după destrămarea TOP M, au fost sub numele NickU, nume pe care îl voi folosi şi de aici înainte…

Ana Magdin: Cum îţi petreci timpul liber, ce locuri iţi plac pentru relaxare şi ce mâncăruri preferi?

Nicu Costache: Puţinul timp liber mi-l petrec cu familia, cu  Tomy şi Mitzi, câinele şi pisica mea, cu peştişorii şi zebrele mele australiene…  Sper să se mai încălzească şi să mă mai văd cu prietenii la o cafea, la o terasă. Îmi place să merg în cluburile cu karaoke, normal…Îmi place muntele, îmi place marea, dar din păcate, acolo se vorbeşte mai puţin despre relaxare, pentru că ambele locuri sunt extrem de aglomerate şi gălăgioase pe timpul verii. Ultima oară am fost într-un loc destul de liniştit din Vama… ! Când am timp, îmi place să intru pe Facebook, să mai stau la o vorba cu prietenii aflaţi la distanţă.Ce mâncăruri prefer? Deşi greutatea mea este constantă de foarte mulţi ani, sunt genul care manâncă aproape orice. Spre bucuria mea, nu se vede… Nu am o mâncare preferată, dar trebuie să recunosc că nu-mi plac ficăţeii…Şi să nu uit: din frigider nu trebuie să lipsească borcanul (mare!) cu cremă de ciocolată şi untul de arahide. Şi…, în general, cred că aş supravieţui cu dulciuri. Sunt înnebunit după ele… !

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni !

Nicu Costache: Îmi doresc ca toţi românii, oriunde s-ar afla, să fie uniti ! Mă uit la ştiri şi mă îngrozesc când văd că românii se omoară, se ceartă între ei în nu ştiu ce ţară. Îmi doresc să vină ziua în care lucrurile vor intra pe un făgaş normal aici, în ţară, iar voi, românii mei dragi, să vă întoarceţi la cei dragi! Sănătate şi putere !

Interviu realizat de: Ana Moroşanu Magdin

 

 

 

 

 

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation