Puterea mediatică şi bumerangul haosului

Am aşteptat ceva vreme să scriu despre cele două subiecte „la modă”, problema câinilor fără stăpân şi scandalul legat de exploatarea de la Roşia Montană, tocmai pentru a studia reacţia „maselor” sub influenţa mediatică. Şi, să vezi şi să nu crezi: Nu doar vocea străzii se contrazice, zilnic, în oglindă, ci mai ales gurile de tun ale presei, buimăcite de atâta exerciţiu democratic. 

De data aceasta, vârtejul impregnat de televiziuni şi de site-urile de ştiri, bazat pe informaţii trunchiate şi pe manipulări, nu mai înclină decisiv balanţa în favoarea uneia dintre părţile implicate (mă refer, în mod general, la ambele conflicte), astfel că tăvălugul mediatic a creat o stare de haos generalizat. De incertitudine şi de bâjbâială. Mai pe româneşte, cetăţenii turmentaţi de hăul televizoarelor se grupează în grupări antagonice (dar impotente din punctul de vedere al desăvârşirii propriilor interese) sensibil egale, atât în privinţa numărului cât şi a elucubraţiilor debitate pe minut, uitând esenţa problemei şi juisând, ca la meci, în jurul unor dezbateri televizate contradictorii şi sterile, care nu stabilesc cauze şi efecte, nu oferă soluţii, ci adâncesc criza.

Presa – divizată, de data aceasta graţie lipsei informaţiei şi a educaţiei în domeniu şi nu datorită argumentelor şi curentelor de idei – nu mai are forţa de a crea un curent de masă majoritar, nici în cazul scandalului maidanezilor şi nici în problema cianurilor. Iar pentru că puterea mediatică se dovedeşte, astăzi, firavă în faţa factorilor emoţionali (în privinţa câinilor comunitari) şi infinit mai bleagă în dauna raţiunii care, la români, trece prin stomac (în cazul Roşia Montană), cetăţeanul – obişnuit să-şi găsească drumul doar împins de la spate – s-a aşezat în cur şi nu-şi mai oboseşte niciun neuron, lâncezind chinuit de vid. Sau mai pe şleau, a dat-o creştineşte pe o remiză convenabilă, evident cu excepţia militantului din stradă, care cel mai adesea se dovedeşte eternul protestatar, indiferent de situaţie. Totul e să fie scandal, să se arunce vorbe grele şi să avem unde pierde timpul la televizor, între emisiunile culturale realizate de Măruţă şi Capatos. „Analiştii” oferă „opinii” preţioase şi uită să disece cauzele problemelor, autorităţile nu sunt aduse la o masă rotundă ci li se crează contextul perfect pentru a-şi trage, reciproc, şuturi, iar de cele mai multe ori subiectele de discuţie sunt expirate, dar reluate după ce iniţial au fost lăsate în paragină, din lipsa soluţiilor. Media românească este bolnavă de inconsecvenţă, justificând faptul că în toată istoria sa postdecembristă nu a izbutit să desăvârşească absolut nimic, din pricina jurnalismului de turmă.

Dacă vreun gorobete de la o televiziune concurentă abordează alt subiect, imediat se reped toţi ca apucaţii, abandonând totul, de teamă să nu piardă „exclusivitatea”, pentru că, nu-i aşa, „trendul” e să fii bou, dar mai ales un bou în pas cu moda. Reflectarea evenimentelor se desfăşoară, de asemenea, pe jumătate, pentru că sunt prezentate doar aspectele de faţadă, aducătoare de rating, nu substratul, care de multe ori este „plictisitor”. Asistăm la un fenomen similar cu tactica grupărilor teroriste, care îşi promovează o imagine vizibil denaturată, ideologizată, pentru a-şi atrage admiratori şi chiar susţinători. Şi, cel mai grav, se deformează conştient realitatea, până când discuţiile antamate nu mai au absolut nicio legătură cu rădăcina problemei. Societatea civilă şi scena politică sunt reprezentate la TV în fiecare zi de aceiaşi inşi, majoritatea remuneraţi ca şi colaboratori, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu subiectul aflat în discuţie. Apropo, aici fac o paranteză şi salut absenţa doamnei Paula Iacob, în decursul ultimelor zile. O fi adormit, săraca, în vreo garderobă, între o emisiune fulminantă despre eroul Becali şi un talk-show lacrimogen consacrat pasiunilor metafizice ale lui Nicu Ceauşescu…

În acest context al haosului perfect (apropo, dacă era Căcărău preşedinte, până şi haosul ieşea de mântuială!) se cuvin câteva consideraţii referitoare la ceea ce reprezintă fluxul şi refluxul puterii mass-media, în raport cu societatea. „Puterea” mediatică este ceva la fel de rău ca un scriitor estic, devenit celebru. În ambele cazuri, puterea îşi face cuib în isteria frustrării, reprezintă manipularea însăşi, dar în starea paroxistică devine reversul efectului de piramidă, mai exact recursul dominaţiei dorinţelor şi instinctelor primare ale vulgului asupra emiţătorului de informaţie. Puterea este folositoare doar dacă rămâne un atribut, dar să fim realişti, în peisajul social autohton ea devine, în acelaşi timp, atât scop cât şi mijloc. Puterea îmbată şi ucide, din pricina aceleiaşi boli, conştiinţe şi suflete. Iar puterea absolută n-are nici haz nici pe „vino încoace”. Atunci când deţii monopolul asupra puterii, aşa cum s-a întâmplat ani în şir cu mass-media noastră, totul în jurul tău devine o jucărie fără sens, astfel că ultimul refugiu rămâne autosubjugarea interioară. Şi de acolo, moartea. Viaţa nu mai reprezintă un schimb, un transfer de chimii, ci doar întâlnirea dintre minus şi plus infinit, într-un spaţiu care nu există.

Într-o democraţie, puterea este darul cel mai scump, însă şi cel mai obositor. Iar atunci când este prost folosită, aşa cum s-a întâmplat la noi, nu aduce niciodată fericirea, pentru că, pentru A FI fericit este obligatoriu să SIMŢI acea stare, nu doar s-o priveşti ca pe un concept. În ce ne priveşte, vorbim despre o iniţiere care duce regresiv către bază, nu despre o cale de accedere către un „ceva” aflat în himera înălţimilor. Nu mai vorbim despre o şlefuire metafizică, ci despre un recul. Puterea este frica de a nu pierde ce ai dobândit, legitim sau nu şi totodată coşmarul etern ce-ţi şopteşte că un rival tânjeşte după dânsa. Iar în acel moment, puterea te sufocă.

Iată de ce, astăzi, forţa caracatiţei mass – media pare să-şi dea obştescul sfârşit. Nebunia creată în jurul unui eveniment sau al unui personaj este egală cu nevoia oamenilor de acel spaţiu, individ, etc, şi nu de substanţa valorii subiectului în sine. Nu există esenţă, ci onanie socială. Până şi numele scandalurilor ne demonstrează în ce hal ne aflăm şi în ce hârdău a ajuns fenomenul mediatic. Vorbim despre „dosarele” „Termopanul”, „Caltaboşul” şi „Motorina”, despre câinii vagabonzi şi, cel mai rău, când vorbim despre Roşia Montană revenim la grobianismul absolut, consacrat cu ocazia primei Mineriade de sintagma „noi muncim, nu gândim”. Şi nici manipulările nu mai sunt ce au fost, asta pentru că în locul „profesioniştilor” au apărut câţiva tineri gazetari atât de suficienţi, încât nici tâmpiţi dar nici machiavelici nu ştiu să fie până la capăt.

Andrei Dicu

Author Description

romaniapress

No comments yet.

Join the Conversation