La aproape 37 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, România se află în fața unei realități incomode și dureroase: aproape jumătate dintre cetățeni ar accepta un regim autoritar dacă acesta le-ar oferi ordine și stabilitate. Pentru cei care au ieșit în stradă în decembrie 1989, pentru cei care au murit cu gândul la libertate, această concluzie este mai mult decât o statistică. Este un verdict.

Nu, românii nu au devenit peste noapte dușmani ai democrației. Ei au devenit victimele unei tranziții nesfârșite și ale unei clase politice care a compromis ideea însăși de libertate.

Timp de aproape patru decenii, cetățenilor li s-a spus să mai aștepte. Să mai aibă răbdare. Să mai suporte încă o reformă, încă o criză, încă un val de austeritate. Între timp, politicienii s-au îmbogățit, au construit rețele de influență, au capturat instituții și au transformat statul într-o pradă de partid.

Pentru milioane de români, democrația a ajuns să însemne altceva decât idealurile din 1989. A ajuns să însemne pensii insuficiente, spitale care se prăbușesc, exodul copiilor spre Occident, corupție fără sfârșit și sentimentul că nimeni nu îi mai reprezintă.

În aceste condiții, nu este de mirare că ideea „omului forte” începe să pară atrăgătoare. Istoria ne arată însă că acesta este momentul cel mai periculos pentru o societate. Dictaturile nu vin promițând teroare. Ele vin promițând ordine. Nu vin vorbind despre cenzură, ci despre disciplină. Nu anunță că vor lua libertățile oamenilor, ci că vor pune capăt haosului.

Așa au apărut aproape toate regimurile autoritare ale secolului trecut.

Paradoxul este că tocmai eșecurile democrației românești riscă să alimenteze curentele antidemocratice. Când statul nu mai funcționează, când instituțiile își pierd credibilitatea, iar cetățeanul se simte abandonat, tentația autoritară crește inevitabil.

Responsabilitatea aparține în primul rând elitelor politice postdecembriste. Ele au consumat capitalul de încredere al libertății. Au compromis ideea de reformă. Au golit de conținut cuvinte precum „democrație”, „stat de drept” sau „interes public”.

După aproape 37 de ani, România nu se confruntă cu o criză a nostalgiei comuniste, ci cu o criză a speranței. Oamenii nu cer dictatură pentru că iubesc autoritarismul. Ei o invocă pentru că nu mai cred că actualul sistem este capabil să le ofere siguranță și demnitate.

Acesta este marele eșec al ultimelor decenii. Nu faptul că românii sunt tentați de soluții radicale, ci faptul că atât de mulți au ajuns să considere libertatea insuficientă.

Iar atunci când aproape jumătate dintr-o națiune începe să creadă că ordinea valorează mai mult decât libertatea, clasa politică ar trebui să înțeleagă un lucru simplu: nu cetățenii au eșuat în fața democrației, ci democrația a eșuat în fața cetățenilor. ( SURSA: RASCRUCEA )