Întrebarea asta nu mai e metaforă, ci un strigăt de disperare. După ce a ținut la congelator pensiile și salariile în 2025, guvernul Bolojan a decis că, în 2026, românilor le mai lipsea doar o lovitură peste ceafă: o creștere masivă a taxelor locale, undeva pe la 70%. Perfect, nu? Dacă tot ești la pământ, de ce să nu îți mai dea statul și un picior în coastă?

Și toate astea într-un context în care inflația e la 10% acum și ar putea sta lejer peste 5% și în 2026. Cu alte cuvinte, puterea de cumpărare scade, prețurile se urcă pe pereți, iar statul își închipuie că poate stoarce bani din oameni care, efectiv, n-au din ce să mai trăiască. Săracii nu sunt o resursă regenerabilă. Nu se multiplică banii când îi strângi de gât.

Milioane de români sunt deja la fundul sacului. Nu metaforic. La propriu. Facturi neplătite, medicamente pe datorie, calorifer închis, sacoșe goale. Pensionari care împart o pâine pe două zile. Oameni cu salariu minim care fac slalom printre datorii ca printr-un câmp minat. Pentru ei nu mai există “rezerve”, “optimizări”, “ajustări”. Există supraviețuire.

Înghețarea veniturilor, în timp ce totul se scumpește, e o rețetă pentru foamete modernă. O manieră elegantă de a spune: „Descurcați-vă singuri, noi avem reforma de bifat.” Iar dacă asta e reforma, atunci e o reformă a sărăciei. O reformă prin care statul scapă de responsabilitate și pasează nota de plată către cei mai vulnerabili.

Guvernul pare să creadă că românii au buzunare fără fund. Că pot suporta orice, oricât, oricând. Că dacă ai tăcut până acum, mai duci un pic. Dar realitatea e că nu mai duci. România nu e o nație de supereroi. E o țară în care câteva milioane de oameni sunt la un singur pas de a alege între hrană și medicamente. Iar când tu, stat, alegi să mai urci taxele cu 70%, fără să miști un deget pentru venituri, asta nu mai e politică publică. E cinism pur.

Așa arată un program de reformă? Dacă da, atunci e un program de reformă a deznădejdii. Un program în care statul își pedepsește cetățenii pentru propriile eșecuri. Și, sincer, e greu să nu te întrebi cât mai suportă oamenii până să pocnească și coarda asta, întinsă fără rușine, fără logică și fără limite. ( SURSA: RASCRUCEA )