Potrivit sondajelor Nicolae Ceaușescu e văzut drept „cel mai bun președinte al României”. Da, fix el. Tipul care ne-a învățat cum e să-ți iubești patria tremurând în casă la 10 grade, în timp ce aplaudai la televizor un cuplu care se credea zeu și zeiță.

Să ne-nțelegem: Ceaușescu n-a fost un președinte, a fost un administrator de lagăr cu față zâmbitoare. Un om care a confundat disciplina cu frica și economia cu foamea. Dar ce să vezi, azi unii oftează: „Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine.” Serios? Față de ce? Față de ghilotină?

Hai să vedem ce „bine” era. Aveai loc de muncă, da — obligatoriu! Statul te repartiza unde avea chef, tu te bucurai că nu te bagă la închisoare pentru „parazitism social”. În fabrici se producea orice, numai ce trebuia nu. România era un fel de IKEA fără instrucțiuni: o grămadă de piese, dar niciun mobilier care să stea drept.

„Nu se fura!” — corect, pentru că nu era nimic de furat. Totul era deja confiscat de stat.
„Nu erau droguri!” — da, dar lumea se droga cu disperare cu poeziile despre „Epoca de Aur”.
„Era ordine!” — desigur, ordine militară într-o cazarmă cu 20 de milioane de soldați flămânzi.

Și partea cu „a plătit datoria externă” e genială. A plătit-o, da, dar cu banii de mâncare, de căldură și de viață ai tuturor. E ca și cum ai zice că un tată e „responsabil” pentru că a scăpat de datorii — după ce și-a vândut copiii.

În anii ’80, românii trăiau într-un experiment social grotesc: rații de mâncare, curent oprit, frig, frică și festivale cu pionieri care recitau ode în timp ce le clănțâneau dinții. Țara arăta ca un decor de film post-apocaliptic, dar fără efecte speciale. Doar efecte secundare.

Și totuși, unii zic: „Era mai bine, dom’le, măcar aveam liniște!” Da, liniștea aia mormântală dintr-un cimitir unde toți se tem să respire. Libertatea nu e când stai la coadă la carne și-ți spui „asta e, să trăiască tovarășul”. Libertatea e când poți să spui că ești sătul de prostie — și să nu vină Securitatea la ușă.

Problema e că mitul Ceaușescu nu vine din dragoste pentru el, ci din ură față de prezent. Mulți îl ridică azi în slăvi doar pentru că-s scârbiți de clasa politică actuală. Și-i înțeleg: când vezi câtă corupție, câtă mizerie și cât dezinteres există, ți se face dor de cineva care măcar părea că „ține ordinea”. Doar că ordinea aia era de tip penitenciar.

Hai să fim serioși: Ceaușescu n-a fost un lider providențial, a fost un accident istoric care s-a crezut Mesia. Un dictator de provincie, cu visuri de faraon, care și-a făcut poporul să-i cânte ode în timp ce-l înfometa. A ridicat blocuri, dar a dărâmat vieți. A plătit datorii, dar a furat demnitatea unei țări întregi.

Dacă azi ni se pare că era „mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, nu înseamnă că el a fost mare, ci că noi am rămas mici. Și dacă nu ne trezim, o să ajungem iar să ne batem pentru un kil de ulei și o vorbă bună de la „Conducătorul iubit”. Doar că, data viitoare, s-ar putea să nu mai avem nevoie de rații de zahăr — ci de rații de memorie. ( SURSA: RASCRUCEA )