Am 69 de ani. Am trăit aproape toată viața mea cu România în cârcă și, sincer, nu știu dacă am ales-o eu pe ea sau m-a ales ea pe mine ca martor. Un martor obosit, dar lucid. Și tocmai pentru că am văzut multe, n-am să uit niciodată de ce NU l-am votat niciodată pe Ion Iliescu. Cu o singură excepție. Blestematul an 2000.

Eram în floarea vârstei la Revoluție, aveam aproape 34 de ani. A fost prima dată când m-am gândit cu adevărat că o să respirăm, că putem merge spre ceva ce n-am avut niciodată: o viață liberă. Fără frică. Fără cozi, fără Ceaușescu, fără Partid. Și ce să vezi? A apărut Iliescu, teleportat din hăurile comunismului, cu vorba blândă, tonul de pensionar liniștit și privirea aia care promitea „liniște și pace”. Liniște, da. Ca-n cimitir.

Nu l-am votat în ’90. Știam cine e. Îl văzusem pe vremea lui Ceaușescu, știam cum a fost mazilit de pe linia a doua a PCR-ului. Nu-l durea gura de democrație atunci, dar l-a apucat fix după ce-a căzut regimul. Ce coincidență… Nu m-a păcălit. FSN-ul lui mirosea a Partid reșapat, iar Ion Iliescu era exact ce era: un comunist cu mască de salvator. A mimat Revoluția, dar a înăbușit tot ce era viu în ea. Când i s-a strigat în față „Jos Iliescu!”, n-a ezitat o secundă: a chemat minerii. A făcut din capitală un câmp de bătaie. N-a fost președinte, a fost paznicul propriei puteri.

În ’92, m-am scârbit și mai tare. L-am văzut cum, în loc să ducă țara spre Europa, o trăgea înapoi în mlaștină. A adunat în jurul lui tot ce era mai putred din fostul regim, i-a vopsit în „experți” și i-a suit în funcții. A încurajat o clică de profitori, de nomenclaturiști cu pretenții de tehnocrați, care au pus mâna pe resurse, pe fabrici, pe pământ. Iliescu n-a fost niciodată de partea românilor simpli. A fost de partea celor ca el.

În ’96, am votat anti-Iliescu cu sufletul la gură. Era ultima șansă să scăpăm, îmi spuneam. România începea să gâfâie sub tranziție, și aveam nevoie de alt drum. Ce-a urmat n-a fost minunat, dar a fost o respirație. Una scurtă, dar vitală.

Și totuși... în 2000, am comis-o. Am pus ștampila pe el. Pentru că alternativa era Vadim. Și între nebunie și stagnare, am ales stagnarea. Da, știu, păcatul cel mare e că n-am avut curajul să risc. M-am dus la vot cu greață și am ales răul cel mai mic. Care s-a dovedit, și el, destul de mare. Iliescu a reintrat în funcție ca într-un fotoliu vechi, lăsat deoparte, dar niciodată aruncat. A reluat ce știa: control, obediență, rețelele de influență, manipularea maselor. Căci poporul uită. Dar eu n-am uitat.

N-a spus niciodată adevărul despre morții Revoluției. N-a plătit niciodată pentru mineriade. N-a condamnat securiștii, n-a curățat sistemul, n-a făcut lumină. A preferat să tacă, să zâmbească „înțelept” și să tragă sforile din umbră. Era deja bătrân, dar încă avea colți.

Pentru mulți, Iliescu e "omul care a adus democrația". Eu îl văd ca pe omul care a sugrumat-o încet, elegant, cu cravată roșie și o bibliotecă frumos aranjată în spate. Un tehnician al compromisului murdar. Un mecanic al stagnării. Un simbol al fricii de schimbare.

Pentru mine, Ion Iliescu va rămâne o amintire amară. O frână pusă istoriei. Un lider mic, care s-a cocoțat pe suferința unei țări și a ținut-o acolo, în suspensie, în așteptare, în durere tăcută. Nu l-am votat niciodată, și nici n-aș mai face-o. Nici măcar în 2000, dacă m-aș întoarce.

Pentru că România merita mai mult. Și încă merită.