Când oamenii spun că n-au bani de mâncare, iar statul le cere bani de taxe, să vii cu „sper să echilibrăm într-un timp relativ scurt” e fix definiția gargarei. Mult aer cald, zero soluții, maximum deconectare de realitate. Nicușor Dan a descoperit, la Iași, apa caldă: „nu e ușor”. Serios? Mulțumim pentru revelație. Oamenii care numără monedele la final de lună chiar aveau nevoie de această analiză profundă.

„Erau la limită și înainte”, ne spune președintele. Corect. Doar că „înainte” era înainte de scumpiri în lanț, de inflația care a mușcat din salarii, de taxe mai mari și de un stat care îți bagă mâna în buzunar fără să-ți dea nimic înapoi. Iar acum sunt sub limită. Sub linia de plutire. Dar ce contează, nu? Important e că „sperăm”. România, țara speranței permanente și a soluțiilor amânate.

„10% mai puțin în urma inflației” e o formulă elegantă, de birou, de Excel. În viața reală, 10% înseamnă mâncare mai puțină, medicamente amânate, facturi neplătite. Înseamnă oameni care aleg între taxe și supraviețuire. Dar din Piața Unirii până la birourile puterii e drum lung, mai ales când mergi doar cu mașina și cu escortă de vorbe frumoase.

„Timp relativ scurt” – asta e bomboana de pe colivă. Relativ la ce? La viața unui politician? La ciclul electoral? La răbdarea unui om care n-are bani de pâine? Pentru cei de sus, timpul e elastic. Pentru cei de jos, fiecare zi contează. Fiecare bon de la supermarket e o palmă. Fiecare taxă e o umilință.

Problema nu e că Nicușor Dan a constatat realitatea. Problema e că se oprește acolo. Constatare, empatie de protocol, apoi speranță vagă. Nicio măsură concretă, nicio direcție clară, niciun „facem asta, asta și asta”. Doar clasica poveste românească: mai strângeți din dinți, mai aveți puțină răbdare, noi „lucrăm”.

Oamenii nu mai cer discursuri. Nu mai cer explicații. Cer să poată trăi. Cer ca statul să nu-i trateze ca pe niște cifre care „se vor echilibra”. Pentru că foamea nu se echilibrează. Datoriile nu se echilibrează. Ele se adună.

Când ești președinte, nu e suficient să înțelegi. Trebuie să faci. Iar când tot ce ai de oferit e o speranță „relativ” scurtă, înseamnă că, de fapt, n-ai nimic. Doar gargară. Multă gargară. ( SURSA: RASCRUCEA )