Nu „amânate”, nu „ajustate”, nu „recalculate”. Înghețate. Adică băgate la congelatorul indiferenței statului, lângă promisiunile mincinoase și discursurile goale. Dacă primul an a fost o palmă, al doilea e deja bătaie în toată regula.

Pentru pensionari, viața nu mai e trai, e jonglerie disperată. Facturi, medicamente, mâncare — alege două. Uneori doar una. După doi ani fără nicio creștere, pensia nu mai ajunge nici până la jumătatea lunii. Restul e improvizație, rușine și tăcere. Oamenii care au muncit 30–40 de ani ajung să se uite la prețuri ca hoțul la vitrină: știu că n-au voie.

Statul, în schimb, e foarte calm. Foarte sigur pe el. Vorbește despre „disciplină bugetară” și „realități economice”, de parcă bătrânii ar mânca grafice și s-ar încălzi cu PowerPoint-uri. Nimeni de la vârf nu stă cu frica facturii la gaz. Nimeni nu taie pastilele în două. Nimeni nu stinge lumina ca să mai câștige o zi.

Al doilea an de pensii înghețate nu mai e greșeală. E decizie. E mesaj clar: „Descurcați-vă. Sau nu.” Pentru stat, pensionarii sunt comozi de lovit. Nu urlă, nu rup garduri, nu blochează bulevarde. Înghit. Tac. Mor încet. Perfect pentru niște guvernanți care vor liniște, nu dreptate.

E o nerușinare fără margini să ceri solidaritate de la oameni care trăiesc cu 1.500–2.000 de lei, în timp ce bani se găsesc mereu pentru pensii speciale, funcții inventate și sinecuri cu nume pompoase. Acolo nu se îngheață nimic. Acolo curge. Doar jos, la cei slabi, se pune lacătul.
România lui 2026 își arată adevărata față: dacă ești bătrân, e problema ta. Ai devenit un cost, nu un om. Un rând într-un tabel, bun de tăiat.

Ăsta e iadul vârstnicilor: nu doar foamea și frigul, ci senzația că țara pentru care ai muncit te scuipă elegant, cu ștampilă oficială.
Un stat care își bate joc de bătrâni nu e sărac. E ticălos. Și va plăti, mai devreme sau mai târziu, nota acestei cruzimi.