Unele dosare ale Securității spun povești simple. Un om este urmărit, anchetat, arestat sau condamnat. Altele sunt mult mai complicate, pentru că omul urmărit ajunge, la un moment dat, să fie considerat util de aceeași instituție care îl supraveghează. Iar cazul lui Ion Coja aparține acestei categorii.

Profesor universitar, lingvist, autor al unor texte cu pronunțat caracter naționalist, senator al României după 1989 și una dintre figurile intelectuale ale naționalismului românesc postcomunist, Coja a intrat în atenția Securității încă din anii '70. Dosarele sale îl arată însă în ipostaze care se bat cap în cap: pe de o parte, autor al unei piese despre Jan Palach, text pe care Securitatea îl considera periculos și pentru care se lua în calcul deschiderea unei acțiuni penale; pe de altă parte, un om care, după acest episod, a ajuns să călătorească frecvent în Occident și al cărui nume apare, în 1985, pe o listă de „colaboratori” ai unei unități a Centrului de Informații Externe.

Aici începe adevărata problemă.

Nu este suficient să spunem că Ion Coja a fost „securist”. Dar nici nu putem ignora documentul în care apare ca sursă a unei unități de informații externe.

Și există încă un element care face cazul și mai complicat: Ion Coja însuși a negat că ar fi fost colaborator al Securității și a susținut că, dimpotrivă, Securitatea a încercat să-l urmărească și să-l controleze, fără ca el să primească ordine de la ofițeri.

„REQUIEM PENTRU JAN”

Ion Coja s-a născut la Constanța, în 1942, a absolvit Facultatea de Litere din București și a urmat o carieră universitară în domeniul lingvisticii. A intrat în Partidul Comunist Român în 1969 și, potrivit documentelor cercetate ulterior, a fost ales în Biroul Organizației de Bază al facultății. În același timp însă, avea preocupări care puteau deveni extrem de incomode pentru regim.

Una dintre ele a fost piesa „Requiem pentru Jan”, inspirată de Jan Palach, studentul ceh care își dăduse foc în 1969, protestând față de invazia sovietică și înăbușirea Primăverii de la Praga.

Pentru România lui Ceaușescu, subiectul era exploziv.

Nu doar pentru că era vorba despre un gest de protest împotriva comunismului, ci pentru că piesa trimitea direct la responsabilitatea Uniunii Sovietice.

Într-un regim care încerca să cultive imaginea unei Românii comuniste „independente” față de Moscova, dar care păstra controlul total asupra societății, o asemenea piesă putea fi tolerată doar până la limita la care devenea publică și circula în afara țării.

Coja a încercat să o scoată din România.

Și atunci Securitatea a intrat în scenă.

SECURITATEA PREGĂTEA DOSARUL PENAL

La sfârșitul lui 1973, Securitatea a descoperit în bagajele unei studente americane, Nora Jacobson, două exemplare ale piesei, împreună cu o scrisoare a lui Ion Coja către Ioan Petru Culianu, aflat atunci la Milano. Coja îi cerea lui Culianu să contribuie la traducerea și publicarea piesei în străinătate.

Securitatea a deschis dosarul de urmărire informativă cu numele de cod „Dramaturgul”.

La 13 aprilie 1974, ofițerul care instrumenta cazul a cerut să fie analizată posibilitatea aplicării unei pedepse penale. În documentele dosarului, autoritățile considerau că acțiunile lui Coja puteau avea „implicații politice nefavorabile” statului român.

Era un moment în care povestea lui Ion Coja putea lua o turnură dramatică.

Profesorul universitar putea ajunge în închisoare.

Iar motivul era o piesă de teatru.

O piesă despre un tânăr care se revoltase împotriva comunismului.

CORNEL DINU INTRĂ ÎN POVESTE

În această fază apare unul dintre cele mai cunoscute episoade din dosarul „Dramaturgul”.

Ion Coja îi ceruse lui Cornel Dinu, căpitanul echipei Dinamo, să scoată piesa din țară.

Dinu nu a făcut-o.

La 27 aprilie 1974, el a predat Securității materialele primite de la Coja și a întocmit un raport despre situație. Documentele din dosarul CNSAS arată că Securitatea a discutat ulterior cu Dinu posibilitatea ca acesta să dea un denunț care să contribuie la construirea acțiunii penale împotriva lui Coja.

În acest punct, cazul devine unul dintre cele mai revelatoare exemple despre funcționarea poliției politice.

Nu era suficient ca Securitatea să știe ce făcuse Coja.

Avea nevoie de martori.

Avea nevoie de documente.

Avea nevoie de o poveste juridică prin care o acțiune intelectuală să poată fi transformată într-o faptă penală.

Coja era aproape de închisoare.

Dar ceva s-a schimbat.

DE CE NU A AJUNS ION COJA ÎN ÎNCHISOARE?

În iunie 1974, Securitatea a cerut Comitetului de partid al Centrului Universitar București acordul pentru efectuarea actelor de cercetare penală. Lui Coja i se imputau încălcarea legislației privind contactele cu străinii și „propaganda împotriva orânduirii socialiste”.

Dar acțiunea penală nu a mai mers până la capăt.

Pe 2 iulie 1974, Coja a fost chemat la Securitate și avertizat.

În ianuarie 1975, dosarul „Dramaturgul” a fost închis.

Ce se întâmplase între timp?

Aici documentele deschid o perspectivă extrem de interesantă.

În aceeași perioadă, Coja intrase în contact cu Iosif Constantin Drăgan, magnatul român stabilit în Occident și una dintre figurile urmărite cu interes de Securitate. Coja dorea să obțină sprijin financiar pentru o cercetare în zona Sinaiului, iar discuțiile sale cu Drăgan au intrat imediat în atenția organelor de informații.

Din acest moment, interesul Securității pentru Coja pare să se schimbe.

Omul care putea fi trimis în judecată putea deveni, în același timp, mult mai util în libertate.

UN OM CARE AVEA ACCES

Aici se află poate cheia întregului caz.

Ion Coja era profesor universitar.

Era intelectual.

Avea contacte în mediul cultural.

Avea legături cu personalități din diaspora.

Călătorea în străinătate.

Avea acces la oameni pe care Securitatea îi considera importanți.

Iar prin relația cu Iosif Constantin Drăgan putea deveni interesant pentru structurile de informații externe.

În logica unui serviciu secret, un asemenea om putea valora mai mult liber decât în închisoare.

Aceasta este însă o interpretare istorică bazată pe succesiunea documentelor, nu o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit că Ion Coja a fost recrutat atunci ca agent.

Distincția este esențială.

Pentru că tocmai aici apar cele mai controversate interpretări ale dosarului său.

„IOHAN” — DIN NOU ÎN VIZORUL SECURITĂȚII

În iunie 1981, Securitatea a deschis un nou dosar de urmărire informativă, cu numele de cod „Iohan”.

Motivul era diferit.

Coja își manifestase public dezacordul față de politica internă a partidului și statului. La o adunare generală a Asociației Scriitorilor din București rostise o frază care, într-o dictatură, putea fi extrem de riscantă:

„Stimați colegi, se minte cam mult în țara asta.”

Securitatea a luat notă.

Coja era din nou urmărit.

În același timp, însă, el continua să publice în reviste precum Luceafărul și Flacăra și participa la emisiuni și mese rotunde ale Televiziunii Române.

Această combinație explică poate cel mai bine caracterul ambiguu al personajului.

Nu era un disident clasic.

Dar nici un intelectual obedient în sensul simplu al cuvântului.

Putea critica regimul într-un context și putea beneficia de vizibilitate și acces în altul.

LISTA DIN 1985

Aici ajungem la documentul care a transformat cazul Ion Coja într-o controversă publică majoră.

În 2018, cercetătorul Mădălin Hodor a făcut public un tabel întocmit la 13 mai 1985, în urma unui ordin al șefului Centrului de Informații Externe, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu.

Documentul avea titlul:

„Tabelul cuprinzând colaboratori care sînt în legătura unității noastre.”

Printre nume se afla și Ion Coja.

Unitatea care întocmise tabelul, UM 0225, era implicată în urmărirea emigrației și în „contracararea acțiunilor ostile RSR desfășurate de centrele de propagandă din străinătate”.

Este unul dintre cele mai importante documente care trebuie discutate atunci când analizăm biografia lui Coja.

Dar trebuie spus foarte clar ce demonstrează și ce nu demonstrează documentul.

Demonstrează că, în 1985, structura respectivă a CIE îl avea pe Ion Coja în evidența colaboratorilor săi.

Nu demonstrează, de unul singur, natura exactă a colaborării, numărul de întâlniri, informațiile furnizate, sarcinile primite sau existența unui angajament scris.

Și nici nu este echivalent, prin el însuși, cu un verdict CNSAS sau cu o condamnare judecătorească.

RĂSPUNSUL LUI ION COJA

Coja a respins public interpretarea potrivit căreia lista ar demonstra că a fost colaborator al Securității.

Într-un text în care își prezenta propria relație cu Securitatea, el afirma că nu poate fi considerat colaborator și că nu a primit ordine de la ofițerii cu care a avut contacte.

Mai mult, a susținut că „Securitatea a colaborat cu mine”, nu invers, și că dosarul său conține numeroase informații pe care le consideră deformate sau interpretate greșit. El a spus, de asemenea, că permitea oricui să consulte dosarul „Dramaturgul”.

Este poziția sa.Trebuie consemnată.

Dar ea trebuie pusă față în față cu documentele.

CUM ARĂTA VIAȚA LUI COJA ÎN ANII '80?

Aici apare o altă piesă importantă din puzzle.

Dosarul de pașapoarte indică numeroase călătorii în Occident.

În 1979 a mers în Italia pentru un simpozion de tracologie. În 1984 a călătorit împreună cu soția în Italia, Franța, Anglia și Republica Federală Germania. În 1986 a călătorit din nou în Germania Federală, Franța, Anglia și Olanda. În 1987 a ajuns în Italia, iar în 1988 a beneficiat de finanțarea Fundației Europene Drăgan pentru o călătorie de o lună în Franța. În 1989 i-a fost aprobată o plecare în Republica Federală Germania, Spania și Ungaria.

Pentru un cetățean obișnuit al României comuniste, un asemenea traseu era aproape imposibil.

Nu înseamnă automat că fiecare călătorie era rezultatul unei colaborări cu Securitatea.

Dar reprezintă un fapt care trebuie explicat.

Mai ales atunci când numele persoanei apare, în același timp, într-un tabel intern al unei structuri de informații externe.

DE LA URMĂRIT LA „UTIL”?

Aceasta este întrebarea centrală a episodului.

Cum ajunge un om pentru care Securitatea ceruse în 1974 analizarea unei posibile pedepse penale să apară, un deceniu mai târziu, într-un tabel de colaboratori ai unei unități CIE?

Există mai multe explicații posibile.

Prima este cea susținută de Coja: că Securitatea l-a urmărit, dar l-a folosit în anumite contexte fără ca el să fi fost un colaborator propriu-zis.

A doua este interpretarea lui Gabriel Andreescu: după episodul „Dramaturgul”, Coja ar fi devenit util Securității prin relația sa cu Iosif Constantin Drăgan și prin accesul la mediile occidentale, iar această utilitate ar explica atât renunțarea la acțiunea penală, cât și apariția sa ulterioară în evidențele CIE.

A treia variantă este că documentele pe care le avem acum nu sunt suficiente pentru a reconstrui complet relația.

Aceasta este, probabil, cea mai prudentă concluzie.

Pentru că istoria serioasă nu se scrie prin alegerea unei tabere înainte de citirea documentelor.

UN INTELECTUAL ÎNTRE REGIM ȘI NAȚIONALISM

Ion Coja nu poate fi înțeles fără dimensiunea sa naționalistă.

În anii comunismului, avea legături intelectuale cu personalități precum Petre Țuțea și era interesat de teme istorice și identitare care îl apropiau de cercuri naționaliste. Securitatea consemna aceste legături și ascultarea posturilor occidentale precum Europa Liberă și Vocea Americii.

După 1989, aceste preocupări au devenit fundamentul activității sale publice.

Coja s-a implicat politic și a devenit senator în legislatura 1992–1996, reprezentând Partidul Democrat Agrar din România.

Așadar, omul care în anii '70 era investigat pentru o piesă despre Jan Palach ajunge, după căderea comunismului, parlamentar al României.

Dar aici apare o altă ironie a tranziției.

Nu mai era urmărit de stat.

Era parte din stat.

DE LA „DRAMATURGUL” LA PARLAMENT

Privită în ansamblu, biografia lui Ion Coja are o traiectorie spectaculoasă.

În 1974, Securitatea analiza posibilitatea trimiterii sale în judecată.

În 1975, dosarul „Dramaturgul” era închis.

În 1981, Securitatea îl urmărea din nou.

În 1985, numele său apărea într-un tabel al colaboratorilor unei unități CIE.

În anii '80 călătorea în mod repetat în Occident.

După 1989 devenea politician.

În 1992 intra în Senatul României.

Această succesiune nu dovedește singură existența unei operațiuni secrete.

Dar este suficient de neobișnuită pentru a ridica întrebări.

Și tocmai acestea sunt întrebările pe care arhivele trebuie să le lămurească.

NU ORICE NUME DINTR-O LISTĂ ESTE O SENTINȚĂ

Trebuie insistat asupra acestui lucru.

Lista din 1985 nu este un verdict juridic.

Este un document intern al unei structuri de informații.

Cuvântul „colaborator” are în interiorul unei instituții de informații o semnificație operațională, care nu coincide automat cu definiția juridică ulterioară a colaboratorului poliției politice.

În cazul lui Ion Coja, această diferență este fundamentală.

Dacă vom transforma fiecare tabel al Securității într-o sentință definitivă, nu mai facem istorie.

Facem etichetare.

Dar dacă ignorăm documentul doar pentru că persoana respectivă își contestă conținutul, facem exact aceeași eroare în sens invers.

Documentul trebuie citit.

Comparat.

Coroborat.

Și abia apoi interpretat.

CE RĂMÂNE CERT?

Rămân câteva lucruri pe care documentele nu le pot șterge.

Ion Coja a scris „Requiem pentru Jan”, o piesă care a intrat în atenția Securității și care putea, potrivit documentelor operative, să-i aducă probleme penale.

A încercat să transmită textul în Occident.

Securitatea l-a anchetat și l-a urmărit.

În 1974 a fost avertizat, iar dosarul „Dramaturgul” a fost închis în 1975.

În 1981 a fost din nou urmărit, după critici publice la adresa regimului.

A călătorit în Occident în mod repetat în anii '70 și '80.

În 1985, numele lui a apărut într-un tabel al colaboratorilor unei unități CIE.

După 1989 a intrat în politică și a devenit senator.

Iar el însuși a negat că ar fi fost colaborator al Securității.

Acestea sunt elementele documentare.

Restul este interpretare.

SECURITATEA DUPĂ SECURITATE

Cazul Ion Coja este important pentru seria noastră tocmai pentru că nu seamănă cu traseul unui ofițer de Securitate devenit ofițer SRI.

Nu avem aici o uniformă schimbată cu alta.

Avem ceva mult mai subtil.

Avem un intelectual care a fost, într-un anumit moment, suficient de incomod pentru regim încât Securitatea să ia în calcul o acțiune penală împotriva lui.

Avem apoi un om care, în funcție de context, pare să fi devenit util pentru aceleași structuri.

Avem un nume într-o listă internă de colaboratori ai CIE.

Avem călătorii repetate în Occident.

Avem apoi un politician într-o Românie postcomunistă.

Și avem, peste toate acestea, un personaj care își construiește propria explicație asupra trecutului și spune că Securitatea nu l-a avut de partea ei.

Poate că tocmai aici trebuie căutat sensul adevărat al titlului acestei serii.

Securitatea nu a funcționat întotdeauna prin alb și negru.

Uneori a urmărit un om.

Alteori l-a folosit.

Uneori l-a amenințat.

Alteori i-a deschis drumuri.

Iar uneori aceeași persoană putea trece, în ochii aparatului, de la categoria „problemă” la categoria „resursă”.

Ion Coja este unul dintre cazurile în care arhiva nu ne oferă o poveste comodă.

Ne oferă o întrebare.

Și poate cea mai importantă întrebare nu este dacă Ion Coja a fost sau nu „securist”.

Este alta: ce s-a întâmplat în 1974 între omul pe care Securitatea voia să-l trimită în judecată și omul al cărui nume avea să apară, unsprezece ani mai târziu, într-un tabel al colaboratorilor CIE?

Până când documentele vor răspunde complet, orice verdict definitiv ar fi pripit.

Dar un lucru este sigur: în arhivele Securității, Ion Coja nu apare doar ca un om urmărit. Apare și ca un om pe care sistemul, la un anumit moment, pare să-l fi considerat util.

Iar între cele două ipostaze se află una dintre cele mai tulburi zone ale României comuniste: locul în care dușmanul regimului putea deveni, dacă era mai folositor liber decât în închisoare, o piesă a propriului mecanism pe care îl contestase.