Nu problema pe care o invocă politicienii în discursuri electorale — imoralitatea, degradarea valorilor, pericolul pentru familie. Problema reală e că prostituția există, a existat mereu și va exista indiferent de câte legi o interzic. Iar în ilegalitate, femeile care o practică sunt lăsate fără niciun drept, fără nicio protecție, la discreția proxeneților, a clienților violenți și a unui stat care le ignoră când sunt victime și le amendează când sunt prinse.

Aceasta nu e o dezbatere despre morală. E una despre viața și siguranța unor oameni reali.

Interdicția nu elimină prostituția. Elimină protecția.

Argumentul prohibiționiștilor e simplu și reconfortant: dacă interzicem, reducem. Datele spun altceva. România interzice prostituția de zeci de ani. În acest timp, a devenit una dintre principalele țări de origine ale victimelor traficului de persoane din Europa. Zeci de mii de femei lucrează în stradă, în apartamente, în rețele controlate de crima organizată — invizibile pentru stat, vulnerabile pentru toți ceilalți. Clandestinitatea nu le-a salvat de industrie. Le-a predat industriei, dezarmate.

O femeie care practică prostituția ilegal nu poate merge la poliție când e bătută — riscă să fie ea amendată sau reținută. Nu poate negocia condiții de muncă, nu are acces la servicii medicale fără stigmă, nu poate ieși dintr-o situație de abuz fără să se expună altor riscuri. Legea care ar trebui să o protejeze o transformă, în practică, în ținta ei.

Legalizarea nu înseamnă aprobare morală. Înseamnă pragmatism.

Nimeni nu susține că prostituția e o alegere ideală sau că ar trebui romantizată. Dar între ideal și realitate există milioane de femei care trăiesc acum, în condiții pe care legea actuală le agravează, nu le ameliorează. A insista pe interdicție din principii morale, în timp ce ignori consecințele concrete ale acestei interdicții, nu e virtute. E lașitate confortabilă.

Țările care au legalizat și reglementat prostituția — Germania, Olanda, Austria, Noua Zeelandă — au creat cadre în care lucrătoarele sexuale pot accesa servicii de sănătate, pot refuza clienți fără consecințe, pot raporta violența fără teamă. Sistemele nu sunt perfecte. Dar sunt infinit mai bune decât alternativa în care statul închide ochii și femeile mor.

Noua Zeelandă, care a decriminalizat prostituția în 2003, oferă cel mai studiat model: rapoartele independente arată că lucrătoarele sexuale se simt mai în siguranță, au relații mai bune cu autoritățile și sunt mai capabile să respingă clienți periculoși. Traficul de persoane nu a explodat, contrar predicțiilor catastrofiste. Realitatea a fost mai puțin dramatică și mai umană decât dezbaterea.

România exportă victime și importă discursuri morale.

Există o ipocrizie monumentală în felul în care România tratează această temă. Suntem țara cu unul dintre cele mai mari procente de victime ale traficului sexual din UE — femei recrutate cu promisiuni false, duse în Germania, Italia, Spania, exploatate în sisteme legale sau semi-legale din aceste țări, în timp ce România menține o legislație care le condamnă acasă și nu le oferă nimic în schimb.

Parlamentarii care votează împotriva oricărei discuții despre legalizare sunt adesea aceiași care votează împotriva educației sexuale, împotriva serviciilor de sănătate reproductivă, împotriva oricărui instrument care ar da femeilor mai mult control asupra propriilor corpuri și vieți. Coerența e perfectă, chiar dacă e în direcția greșită.

A proteja demnitatea nu înseamnă a ignora existența.

Argumentul că legalizarea ar însemna acceptarea degradării femeii confundă două lucruri distincte: judecata morală asupra unui fenomen și politica publică față de oamenii implicați în el. Poți considera că prostituția e un simptom al inegalității — și ai dreptate — și să susții totuși că femeile care se află acum în acea situație merită protecție legală, acces la sănătate și dreptul de a raporta violența. Cele două poziții nu se exclud.

Demnitatea nu se apără lăsând oameni fără drepturi în clandestinitate. Se apără construind sisteme care îi protejează indiferent de circumstanțele vieții lor.

România poate continua să se simtă virtuoasă în timp ce femeile din stradă sunt bătute fără recurs. Sau poate face ceva mai greu: să legifereze lucid, cu ochii pe realitate, nu pe conștiința ei împăcată.

Una dintre aceste opțiuni salvează vieți. Cealaltă salvează aparențele.