E o furtună fără direcție, un strigăt gol într-o piață plină de oameni flămânzi după sens. Se crede un tribun al poporului, dar vorbește cu vocea stridentă a unui negustor de iluzii. Cuvintele lui miros a ură și a praf de scenă, amestecate cu parfumul ieftin al patriotismului de paradă. În spatele pancartelor, nu e o idee. E doar un om care a învățat că țipătul atrage camerele, iar zgomotul ține loc de convingere.

Simion nu construiește. El rupe. Rupe tot ce atinge — încrederea, decența, limba. Face din România o tarabă unde adevărul se vinde pe bucăți, ambalat în lozinci. Pozează în erou al neamului, dar poartă în privire reflexul celor care au iubit mai mult puterea decât țara. El spune că luptă pentru popor, dar nu vorbește niciodată cu el, doar peste el. Îl folosește ca pe o masă de manevră, ca pe o scenă de zgomot.

Într-o țară obosită, Simion a înțeles că furia e mai ieftină decât speranța. Că e mai ușor să aprinzi un foc decât să ridici o casă. Că un discurs plin de invective e mai viral decât o soluție. Așa s-a născut personajul — nu din convingere, ci din oportunism. El trăiește din scandal cum trăiește parazitul din gazdă. Fără scandal, dispare. Fără dușmani, nu există. De aceea îi inventează. Pe toți și pe toate.

Hemingway spunea că „adevărul e singurul lucru care nu se poate distruge”. Dar Simion încearcă zilnic. Îl răsucește, îl cioplește, îl scuipă. Pentru el, adevărul e un decor — o pancartă scrisă cu litere groase, de o parte, și ștearsă pe cealaltă. El predică moralitatea cu gura plină de cinism. Vorbește despre românism, dar transformă ideea în proprietate privată. Cine nu e cu el, e împotriva României. Cine îl critică, e trădător.

Nu e prima oară când țara cade în vraja unui demagog care se crede profet. România are o memorie scurtă și un apetit mare pentru salvatori. Dar Simion nu e un salvator. E un produs. Al fricii, al frustrării, al neîncrederii. A știut să citească în ochii oamenilor oboseala și să le ofere un vin ieftin al revoltei. Le-a promis mândrie, dar le dă doar furie. Le-a promis unitate, dar seamănă doar ură.

Nu e curajos. Curajul cere sacrificiu, nu spectacol. Simion fuge de întrebări, dar aleargă spre camere. Își face din scandal un refugiu, din zgomot o armă. Într-o lume de nuanțe, el alege alb și negru, bine și rău, trădători și patrioți. Simplu, periculos, eficient.

Într-o zi, țipătul lui se va stinge. Ca toate ecourile care n-au avut niciodată conținut. Când se va ridica praful, România va rămâne aceeași — obosită, dar lucidă. Atunci se va vedea clar cine a fost George Simion: un om mic, care a confundat zgomotul cu forța și ura cu dragostea de țară.

Adevărații lideri nu țipă. Ei vorbesc puțin, clar și cu rost. Simion vorbește mult, fără rost. În lumea lui, cuvântul e armă, nu legământ. Dar România merită mai mult decât o scenă de circ. Merită liniște, muncă și adevăr. Iar George Simion nu știe să dea nimic din toate acestea. ( SURSA: RASCRUCEA )